Azi citim un poem (poate un prozo-poem? o proză scurtă deghizată într-un poem?) de poetul Andrei Zbîrnea. Cred că merge foarte bine ca o prelungire a volumului său Nick Cave@Bergen pe care vi-l recomand pe această cale.
În realitate cărțile mele arată altfel
Dar dacă acest oraș
Dacă străzile ne sunt ursite
într-o epocă adânc rănită, nouă, celor care am renunțat
dar care va trebui să ridicăm din nou steagurile
de care nu ne leagă nicio intimitate, doar sulițe însângerate
(Goran Čolakhodžić – 3 Poeți Croați
Editura Muzeelor Literare Iași, 2021, p.104)
Întotdeauna mi-am dorit să lucrez la o revistă culturală. Să existe acea ședință magică (săptămânală sau lunară), în care fiecare vine cu o idee pe care, la momentul respectiv, o vedem cu toții genială. Desigur, revista nu ar fi în București sau Cluj, ci într-un orășel de provincie, unde timpul are mai multă răbdare și nu dispare în eter lângă sulițele însângerate.
Mă vedeam – tânăr columinist de revistă cuturală – făcând alergări în fiecare dimineață pe marginea lacului, așteptând să se facă ora 6, iar mașina de ziare să aducă ultimul număr din revista mea preferată. At some point, publicația ideală mi-ar fi găzduit o cronică splendidă pentru cel mai recent volum al meu. Pentru a nu da bătăi de cap criticilor, îl vom numi chiar Nick Cave@Bergen (CDPL, 2021). Nu vrem să pierdem timpul în arhive, vrem acțiune!
De la 7 ar începe să sune telefonul, mai ceva ca de ziua mea onomastică. După primele 5 apeluri l-aș închide și nu aș mai răspunde până ce secțiunea de comentarii nu va fi fost curățată la sânge, iar haterii se vor fi mutat deja în altă parte, la o cronică încă și mai proaspătă.
O lume ideală, varianta mea de lume ideală, o realitate în care arăt altfel. Cărțile mele arată altfel, revistele literare arată altfel, telefonul meu sună altfel, iar ședințele de redacție se desfășoară pe marginea lacului, într-un cadru (ați ghicit!) altfel.
Aș fi parte din matricea ideală, din circuitul subteran al cronicilor literare, care mă propulsează cu șanse reale la Oscarurile Poeziei Românești. Viața mea ar arăta altfel cu primii 100.000 de euro în cont, obținuți din vânzările cărților mele de poezie. Iar cronicarii și criticii care și-au frecat coatele să scrie despre Nick Cave@Bergen vor fi și ei recompensați cum se cuvine.
Salutări din Zanzibar/Uite-un Pokemon/E chiar Bulbasaur.
E doar un succes de etapă, nu trebuie să ne culcăm pe-o ureche. Ridicăm din nou steagurile, ciulim antenele și mecanismul merge ca uns, pentru simplul motiv că în realitate cărțile mele arată altfel. Iar critica știe asta. Și pune punctul pe i. În fiecare cronică. În fiecare moment. Îmi face joggingul de la 5 AM mult mai suportabil.
Nu știu cum arată capătul lucrurilor nici cum sunt percepute în realitate cărțile pe care le-am scris. Nu am meditat la modul în care mă influențează o cronică pozitivă sau negativă. Trăim o epocă adânc rănită, iar mecanismul de a face față sau mecanica lucrurilor nu se descoperă (nicidecum) în ședințele de redacție începute marți, după ora prânzului.
Photo credit: Oana Nasta.
