Cristina Ștefan a mai publicat pe O Mie de Semne anul trecut, pare-mi-se chiar în perioada de lockdown, atunci când, în cheie ironică, inventasem rubrica „Poezie în stare de urgență”. De data asta Cristina ne-a trimis doar un singur poem, pe care-l public nu neapărat în siajul celor din 2020, ci pentru că are un potențial cel puțin interesant, în ciuda finalului interogativ și ușor edulcorant pe care l-aș fi preferat, cu toată tenta concluzivă a poemului, lăsat cumva în neant. Fără întrebarea de final ar fi fost mult mai puternic, doar zic.

Iată ce ne-a scris Cristina:

„Scriu rar, scriu puțin, mai degrabă în momentele de mare intensitate. În viața de zi cu zi, sunt redactor de carte, jurnalist cultural și scriu proză scurtă. În deplasare, îmi ies și poezii. Constat că cele mai reușite îmi sunt poemele scrise în mișcare (tren, metrou, autobuz).

de ce nu

de șaisprezece ani port o cicatrice
douăzeci și unu de centimetri lungime, alb, lungă, se întinde pe burtă în jos
e aproape frumoasă o ascund mereu sub costumul de baie și tricouri lungi
uite ce bine te-am cusut, mi-a zis medicul cu mândrie
cu mama, în schimb, în patul de alături, n-a fost la fel de atent
cicatricea ei, cum ar coase un copil cu sfoară gura unui sac
sau ceva ce-au putea vedea în vitrina unei măcelării
nici acum, după șaisprezece ani, pielea mea nu și-a recăpătat sensibilitatea
în timp ce a ei doar în fiecare zi

câteodată sunt prezentă doar pe jumătate
din douăsprezece ore lucrate zilnic doar șase reușesc 
să mă concentrez citesc de două ori aceeași propoziție
jumătate din corpul meu mai precis stânga cea cu cicatricea
e amorțită
în jurul meu oamenii vorbesc beau vin sau cafea
pe ceașcă rujul roșu înregistrez
o parte din conversație cealală e supraexpusă albă arsă de soare
de la căldură pielea mea se înroșește imediat
pe brațe și pe piept acolo unde bate inima ceva deja strigă deja știe tot
răul ce are să se întâmple
scriu cu ochii închiși și nu reușesc să-mi traduc de ce

așa cum unii au rău de mâncare eu am rău de oameni
în același timp teama nesfârșită de abandon
în mintea mea aprinsă pe jumătate o întrebare
se zbate ca screensaverul pe ecranul unui calculator
de ce nu ești în stare să spui te iubesc?

Doar dacă ți-a plăcut acest articol:

Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.