Ioan Rusu revine la Poșta redacției cu un poem pe care-l consideră un experiment (despre care nu știe dacă i-a ieșit). Din grupajul pe care ni l-a trimis de data aceasta, a fost poemul pe care l-am ales pentru publicare pentru că este cel care m-a convins cel mai tare (și ca structură și ca mesaj). E un poem fluviu cu o logică internă interesantă, ușor întreruptă pe alocuri și care nu-ți dă timp să te gândești la prima citire. Te învăluie și păcălește și asta te invită la o a doua lectură. Ceea ce nu poate să fie decât bine.
mici clipe de fericire
un șir nesfârșit de luminițe roșii // un mecanism complex sintetic & sincretic simulat – viața cu micile bucurii & tristeți // construim căsuțe de chibrituri să ne încălzim dimineața – să simțim liniștea eliberată de fluctuații // de dinamismul mișcărilor complementare întrerupte atent la mijloc – când din corp se desprind centrii de greutate și se așază simetric în colțuri asteptăm ninsoarea și zgomotul de fond al universului în derivă – radiațiile care ne încălzesc – ne fac să uitam că suntem singuri // fiecare zi nu e decât urletul organismului dornic să scape de un joc absurd – o cascadă de iesiri & intrări de toleranță la steluțe de jucărie și bere – o teamă ciudată de ceva la fel de ciudat care crește în mine & în tine – inconștiența micilor gesturi scăpate voluntar de sub control sau controlate involuntar de un subconștient mult mai trist ca noi –
prelungirile aproape mistice ale cablului de tensiune care ar trebui să ne apropie să ne dea siguranța – dar proximitatea nu e decât alt nume pentru inconsistență – pentru încercările critice de a ne apropia în momente extreme uitând de spațiul care rămâne mereu la mijloc