Sara Pongrac îmi oferă ocazia de a prelua rubrica „Poșta redacției” plin de nesperat entuziasm. Dorind – speculez eu cu limba-n obraz – să lase poezia să vorbească în numele ei, Sara Pongrac se prezintă foarte simplu:

Bună, mă numesc Sara Pongrac, în prezent sunt studentă la actorie la Cluj. Am redescoperit recent o pasiune pentru poezii și aș vrea să împărtășesc cu voi câteva dintre ele.

Ieri și astăzi, am citit pe-ndelete mai bine de o sută de poezii și fragmente de proză primite la poșta redacției. Concluzie intermediară? Se scrie multuț și se citește puțintel. Nici o surpriză aici. Vestea bună e că se întrevede cu ușurință cel puțin o brumă de talent literar (imaginație, inventivitate lingvistică?) în cele mai multe dintre textele primite, chiar dacă ar necesita rescriere pentru a putea fi publicate.

Moment publicitar! Noua adresă a Poștei redacției este [email protected]

Vestea și mai bună este că am întîlnit o persoană ale cărei versuri merită prezentate ca atare și astăzi, deși cu mici rezerve, pe O mie de semne. Desigur, vorbesc despre textele Sarei Pongrac.

Textele merită publicate fiindcă Sara Pongrac construiește imagini curate, iar imaginile ei denotă un soi de naturalețe regizorală greu, dacă nu imposibil de contrafăcut. Pe deasupra, versurile sînt bine scuturate de balast ori de clișee sfredelitoare. Textele de mai jos îmi pare că sînt bine dozate și la nivel de intensitate, poemul final fiind poate cel mai puternic și mai valoros din grupaj.

Rețineri am, cum spuneam, numai fiindcă întrezăresc aici o poezie care încă își caută punctele de echilibru. Mă feresc să spun că este o poezie imatură, fiindcă găsesc că nu maturitatea lipsește acestor versuri. Mai curînd, o mînă sigură și coerența în folosirea mijloacelor de expresie care vine, în principiu, cu experiența.

În orice caz, spuneam, Sara Pongrac îmi oferă ocazia de a prelua rubrica „Poșta redacției” plin de nesperat entuziasm. Sper să vă încînte acest crescendo poetic în trei acte cel puțin la fel de mult cum m-a încîntat pe mine.

suntem Bonnie și Clyde

suntem Bonnie și Clyde
când mâncăm supă la plic
și când dăm examen la istoria teatrului
când mergem la cumpărături la Mega Image
când ne roadem unghiile
și când fumăm în bucătărie.
suntem Bonnie și Clyde
când ne pierdem prin București
când citim Crimă și pedeapsă
și când facem sex în mașină.
suntem Bonnie și Clyde
când mă lași să te bărbieresc
și când îmi împletești părul
când mergem la cinema
când mă scoți la Taco Bell
și mă duci pe drumul cel mai lung spre casă.
suntem Bonnie și Clyde
când stăm în mare
și valurile ne trec peste cap
și ne sărează buzele,
trupurile noastre se înfrigurează
și tremură parcă împreună
fața ne devine mai mov,
pielea mai zbârcită și avem douăzeci de ani
dar arătăm de șaizeci acolo,
noi doi în mijlocul mării
și peste patruzeci de ani poate vom fi
la fel
Bonnie și Clyde,
sărutându-se în mijlocul mării
și eu nu o să ajung
cu picioarele la nisip
și tu o să mă ții în brațe
și o să mă arunci în sus
când vine câte un val
și vom părea atunci de douăzeci de ani.

acasă?

acasă e locul în care
îmbrățișarea mamei se simte
ca o cămașă de forță
și camera e o centură de castitate
când ajung acasă noaptea
îmi bag degetele-n ochi
și cu unghiile îmi mângâi irisul
de pe care dezlipesc lentila.
după ce am pus cele două bucăți
de plastic maleabil pe marginea patului,
îmi bag din nou degetele-n ochi
și caut să scot lacrimi,
să le așez pe pernă
să dorm cu obrazul înmuiat în ele
când e furtună afară
e furtună și acasă
și pereții tremură de frig
și în bucătărie se sparg farfurii
iar eu îmi iau bilet de
avion de
tren de
bus
și plec
spre o altă casă
în care oamenii
nu sunt lipiți de pereți
și nu sunt nevoiți să respire sub apă.

după ploaie apar melcii

când eram mică, călcam cochiliile
melcilor ca să îi scap de povara lor
le zdrobeam cu talpa
melcii au casă și oamenii au cochilii
cochilia oamenilor e pielea soioasă
ce le cuprinde mușchii și oasele
și le tasează în interiorul lor
melcii au case frumoase
mobilate de la ikea
oamenii dorm în interiorul lor,
în ei înșiși,
închid ochii
și se cufundă în cochilia stricată
cochiliile se dau cu cremă și fard
cochiliile sunt străpunse de acele fine
ale țânțarilor care transportă malarie
casele melcilor se sparg sub picioarele
copiilor-cochilie
și pielea oamenilor
se rupe câte puțin
în fiecare anotimp
doi oameni își fracă cochiliile
într-un film porno
alții doi se plimbă în ploaie
duc cu ei greutatea unui
mic Sisif
povara lui Camus umple plasele
de lidl ale bătrânelor
din stația de bus
și poșetele gucci ale
femeilor din loft
servietele bancherilor corupți
și bagajele ce se învârt
pe banda din aeroport

melc, melc, codobelc.

Merci, Sara. Mai vrem.

Patreon - O mie de semne
Author

Soso este scriitor și consultant de marketing în industrii high-tech. A publicat volumul de poezie „apasă” (Editura Cartea Românească, 2010), pentru care a primit premiul de debut în literatură al Uniunii Scriitorilor din România, iar în anul 2016 a revenit cu „termeni | condiții” (Casa de Editură Max Blecher). Este coordonatorul Taberei de poezie de la Săvârșin și organizează ateliere blitz de scriere creativă. Trăiește în București, unde moderează „Lit Out Loud, șotron cu autori în viață la Manasia Hub” și, în vremea pandemiei, Soso recită.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.