Cătălin Mihuleac spera ca acest roman să nu mai aibă nevoie de tinicheaua numită Autor legată de coadă după apariţie. Speranţele i s-au îndeplinit în mare măsură chiar dacă nici această carte nu a fost ajutată să treacă strada. Cărţile sale îşi găsesc singure drumul spre cititori şi îşi fac loc în căuşul inimii.
Aşadar, pentru a antrena sufletul cuiva trebuie să i-l descoperi… Şi aceasta, precum celelalte romane ale sale, este o carte-document unică în literatura română actuală prin modalitatea în care fantasticul devine credibil, istoria fiind privită ca un basm. Romanul chiar debutează cuun basm care conţine germeni de unitate europeană, cu anvergură continentală, iar napoleonul bătrânei din tren devenea sigiliul ce le face pe toate aievea. Aflăm şi regula sfântă a folclorului: degeaba spui basme dacă nu crezi în ele.
Există, ca-n toate basmele, eroi pozitivi şi negativi, zâne, zmei, animăluţe-talisman care, împletite în realismul magic, ne poartă prin timpul, erorile şi ororile celor două războaie mondiale, prin fascinante locuri de poveste cu multă încărcătură emoţională, prin cruzimea şi absurdul închisorilor comuniste, printre amintirile vechi şi noi, dar de neşters ale personajelor.
Savoarea inegalabilă a stilului său inconfundabil credibilizează. Cătălin Mihuleac nu scrie pur şi simplu, el interpretează şi rafinează partituri celeste, mixează cu eleganţă registrele literare, ştie să extragă curcubeul din furtună, aşa cum „marselfonten” stăpânea la perfecţie şi arhaismele, şi neologismele, şi argoul – deci şi subsolul, şi solul, şi văzduhul. Condeiul satiric filigranat provoacă emoţii şi comoţii, valsând tandru sau tropotind dulce-amărui printre întâmplări memorabile. Am ales doar câteva secvenţe, lectura vi se va lipi de suflet ca marca de scrisoare.
O temă aparte este descolindatul, fărămiţă întunecată şi parte marginală a folclorului românesc, despre care se tace sau se vorbeşte cu jumătate de gură. Autorul evidenţiază faptulcă obiceiul colindatului se baza pe laudă şi binecuvântare, descolindatul – animat de ţeluri antitetice sau aparent antietice – avea fundaţia turnată din ocări şi blesteme. Dacă obiceiul colindatului invoca forţele divine, descolindatul cerea sprijin logistic şi moral de la patronul beznei… Nu luminosul pluguşor îi aduna pe băieţi la uşa colonelului, ci reversul îmbibat în păcură şi beznă grea al acestui obicei… Descolindatul nemţilor a ridicat moralul soldaţilor români, scăpându-i de paralizia fricii, dublându-le inimile, întreindu-le gloanţele, înşeptindu-le baionetele, însutindu-le numărul, înmiindu-le vitejia… Descolindul e tăios şi savuros ca împunsătura unei lame de pamflet, are puteri magice invocat la momentul potrivit, fiindcă nu e pe lume sârmă ghimpată care să poată îngrădi fantezia noastră populară.
Regăsim în roman eternul măr al discordiei teritoriale româno-ruse, Basarabia, care era/este un prilej continuu de dispută, fiecare dintre protagoniste considerând că teritoriul respectiv i se cuvenea de drept. Cartea ne dezvăluie cu acribie informaţii statistice reale despre românitatea Basarabiei văzută de propaganda sovietică, precum şi drepturile istorice ale României asupra Basarabiei prin componenţa majoritar românească a populaţiei chiar după un secol de stăpânire şi colonizare rusă. Chiar dacă şi acum „curge Prutul între noi şi plânge”…
Senzaţional şi patriotic este sfatul lui Marcel Fontaine, profesor de verticalitate şi dascăl de atitudine, adresat lui Petre Negru, profesor de suflet românesc, să arunce seminţele de rodie din mersul trenului în Basarabia, acolo unde peisajul, oamenii sau altceva te vor impresiona; unde vei vedea o biserică frumoasă, o casă tihnită ori un câmp şi o fată, ambele bune de semănat, ca efect sigur de întoarcere. Citind, veţi descoperi şi câţi sâmburi grenadieri are rodia.
Gestul lui Fontaine de a-şi boteza casa din Franţa Mi-e dor! cu un semn al exclamării bubuitor ca două inimi topite una în alta, rămâne ancorat de sufletul meu cu inefabile rădăcini de eucalipt.
Ca un omagiu adus Culturii, Petre Negru, slujitor şi salahor al slovei scrise, salvează de la distrugere sau dispariţie cărţile semnate de condeie omologate ale omenirii, lucrând cu seducţia, nu cu violul, afirmând că acestea nu au naţionalitate, ele aparţin întregii umanităţi. Destinul fragil al cărţilor şi soarta oamenilor nu ar trebui să fie afectate nici de războaie, nici de răsturnarea efemeră a valorilor. Il faut esperer l’inespere! – Trebuie să speri chiar şi atunci când nu mai e nimic de sperat! confirmă de ce e bine să nu-ţi trădezi niciodată convingerile esenţiale.
Finalul răscoleşte. Lipit de pieptul însângerat al paraşutistului veteran, un caniş de pluş caisat scâncea de-ţi făcea inima surcele. E plânsul nostru împotriva conflictelor, nedreptăţilor, durerilor, tristeţilor, când sufletul nu mai are puncte cardinale. Dar, iubirea, ca lumina, nu rămâne niciodată ascunsă…
