Mă întreb ce efect are la voi o zi cu cer scămoșat și fără lumină.
De pildă o duminică lipsită de soare, precedată de alte zile fără soare, pe mine mă trimite într-un colț liniștit al minții unde îmi caut alte surse de lumină și căldură.
De obicei, la mine, și probabil că nu doar la mine, aceste surse alternative de lumină sunt structuri filamentoase interioare care devin incandescente la trecerea curentului electric generat de bucuriile mici care aduc mare plăcere.
Azi vă povestesc cât de pe scurt despre două surse de lumină. (A treia, care e prima, o știți – cafeaua.) 

Una e când ajung în stadiul de instalație bling-blingănitor-halucinantă – momentul în care citesc o carte pe care nu o mai pot lăsa din mână până nu o termin, chit că dorm doar două ore și apoi metecăi pe strada pe care duc copilul la școală și copilul mă corectează că aia e strada spre “barul cu poezie”, the next one e aia cu școala…
A doua este când ating stadiul de radiator – atunci când mi-e dat să fiu în deplinătatea facultăților mintale încă și să am bucuria lucidă cu care îmi observ fiecare element, fiecare fir de foc cum aprinde fiecare filament interior ce face, fără modestie zic, să pălească orice calorifer pe lângă mine.
Da, da, devin un radiator când ajung în preajma oamenilor pe care îi citesc cu admirația unui copil față de copiii ăia mai mari care știu deja jocul de campionat. Întâmplarea face că mă luminează și cei mai tineri de la care mă bucur că am de învățat — mereu e ceva de învățat de la cineva, de la oricine, uneori de la cine nu te aștepți, alteori de la cei care îți sunt deja apropiați, așa cum învăț câte ceva de la fiecare când ajung la lecturile de pe Planeta Blecher.

În numele acestor două surse de lumină sper să vă găsească scrisorile pe care vi le trimit – vouă –  celor care aprindeți lumina similar și înțelegeți bucuria pe care o aduc prieteniile afectiv-literare și admirația aceea curată în baza căreia poți să crezi că poezia este nectarul lumii, gloria juvenilă – scumpă unei întregi mulţimi, faima – fără duşmani.

În cazul prieteniilor dintre bărbați și femei se spun multe, poate prea multe, iar în lumea literară, ca în toate lumile, există și bune și rele, însă unele prietenii sunt atât de speciale încât luminează ș radiază în timp și spațiu, au ecou și încălzesc nuanțele cenușii ale unei duminici fără soare și peste secole. Cel puțin pentru mine. M-ar bucura tare mult dacă ar fi asemănător și pentru măcar câțiva dintre voi.
Și uite așa, dintr-o liniște caldă asemenea laptelui dintr-o cană, mă bucur că ecranul prezentului îmi radiază când vă transcriu dintr-un salon al inimii La Belle Epoque.
Mai precis din anticamera dintre admirație și adorație din care Marcel Proust i-a scris scrisori Annei Brâncoveanu de Noailles, scriitoarea, poeta franceză de origine (pe jumătate) română – „Cea mai poetică dintre contese și cea mai contesă dintre poete”.

(Ana Elisabeta Brâncoveanu făcea parte din familia boierească Brâncoveanu. Mama ei, Raluca Musuruș a fost o cunoscută muziciană, idolul compozitorului polonez Ignacy Paderewski. Tatăl Anei, Grigore Brâncoveanu, fusese adoptat de către marele ban Grigore Brâncoveanu, ultimul descendent pe linie masculină al voievodului Constantin Brâncoveanu. În 1921, Academia Franceză i-a acordat premiul Grand Prix de Litterature (Marele Premiu pentru Literatură), în urma publicării volumului „Les Forces eternelles” (1920). În anul următor, ea a devenit primul membru de sex feminin al Academiei Regale Belgiene de Limbă Franceză și Literatură. Pe 11 ianuarie 1931, Anna de Noailles a fost prima femeie care a primit înaltul grad de Comandor al Legiunii de Onoare.
De prin meleagurile noastre Nicolae Ioraga este cel care devine cel mai înfocat fan al contesei și la insistenţele sale Anna de Noailles devine la data de 25 iunie 1925 prima femeie admisă în Academia Română, în pofida controverselor despre origine.)

Am cules scrisori din volumul Cartea vieții mele Scrisori către Anna Brâncoveanu de Noailles, Anna Brâncoveanu de Noailles Marcel Proust, Editura Univers, 1986, pag. 219, 220, 231, 232, 233, 235, 236, 237, 248, 249, 256, 257, 258, 259, 294, 295, 301, 302, 303.

Surse suplimentare:
www.adevărul.ro
www.culturaladubă.ro

I
(1901)

Luni seara

De asemenea, vă rog să nu credeți că vă anunț asta ca pe un eveniment care trebuie să vă umple de mîndrie! Înțelegeți, nu-i așa, că voi găsi totdeauna totul — adică simplu, florile pe care urmează să pășiți. Dar m-am hotărît, resemnat și redus la rolul de avertizor și de comisionar. În sfîrșit, sper să nu fi greșit. Imaginați-vă în fine că, fie de la lemn, fie de la cartea dumneavoastră, mi-am reactivat astma, de douăzeci și patru de ore n-am mai respirat și sufăr nespus. Aș lua tot ce-a fost inventat în materie de medicamente pentru a încerca să fiu în stare să vin joi, dar nu mai valorez două parale înainte de ora 9 seara și deloc după. N-aș dori ca prințesa de Chimay ori dumneavoastră să mă vedeți în angoasele mele date de istovire și sufocare. Primiți, din parte-mi, o mie de respectuoase gînduri și întreaga mea prietenie pentru Mathieu.
Al vostru

Doamnă,
Încă nu erați întoarsă acasă cînd v-am telefonat la ora 11 și la 11 si 10. Dacă mi-am permis să vă caut astfel, e pentru că am primit de la Bruxelles (unde se află împreună cu Sarah Bernhardt) (confidențial) o scrisoare de la Reynaldo Hahn care îmi spune următoarele. El a luat cu sine Le Coeur innombrable care-i place la nebunie și 1-a citit lui Sarah. Ea a fost entuziasmată, vă socotește cel mai mare dintre poeți, un mare geniu etc., a învățat pe dată Ofrandă lui Pan și o va recita joi la D-l de Montesquiou.
Scrisoarea lui Reynaldo este atît de plină de mister, încît îmi închipui că e pe puțin secretă și v-aș fi foarte recunoscător să n-o comunicați nimănui, cu excepția prințesei de Chimay („mai frumoasă decît luna mai”) – dacă aceasta v-ar putea oferi ocazia de a-i spune că o iubesc nespus și dacă ar înclina-o spre indulgență. Poate Sarah Bernhardt 1-a prevenit pe Montesquiou care poate v-a spus-o chiar el, astfel că poate fac degeaba pe interesantul. Dar pentru orice eventualitate m-am gîndit că ar fi mai bine să vă previn, în cazul că aveți cît de cît ceva de spus etc., etc.

Marcel PROUST

Nu mergeți mîine seară la Madeleine Lemaire. Nu doriți să vă anunț eu acolo?

VIII
(1903)

Doamnă,

Cîtă emoție încerc de fiecare dată cînd zăresc tumultul disciplinat al caligrafiei dumneavoastră, acele magnifice volute ale unei mări infinite și ritmate din sînul căreia apare, scînteietoare ca Afrodita, o gîndire la fel de divină și la fel de încîntătoare. Dar cînd e menită să mă tortureze stîrnind în mine o recunoștință cum simt că n-aș putea-o arăta niciodată, prin vreun exces de bunătate sau vreun rafinament al gentileței ca în scrisoarea dumneavoastră de azi dimineață, atunci bucuria e dureroasă și unește „spuma plăcerii cu lacrimile frămîntărilor”. Cînd Papá, care era tot atît de activ pe cît sunt eu de leneș, ieșea în fiecare dimineață iar la întoarcere aducea poșta, îmi zicea știindu-mi bucuria: „O scrisoare de la doamna de Noailles„ , Maman îl repezea: „Nu-i răpi așa plăcerea, spunîndu-i dinainte!” Şi vă asigur că era de un comic foarte mișcător (poate nu pentru domnia voastră, cît pentru mine, mai ales acum) aerul de suverană indiferență pe care-l împrumuta Maman cînd îmi aducea o scrisoare de-a dumneavoastră, de parcă ar fi spus: „Nu sunt decît hîrtii fără importanță”, asta ca să-mi rămînă bucuria întreagă. — Nu, eu voi fi acela care să vină, însă vi s-a spus că sunt bolnav, un reumatism la coloană, care-mi face rău numai la anumite mișcări, dar atroce şi dîndu-mi febră ! Nu cred că voi putea ieși înainte de două sau trei zile, cel mai devreme, și primele mele ieșiri vor fi destul de prudente, nu ca pentru o vizită la domnia voastră. Cum n-am avut niciodată reumatisme, n-aș vrea să încep.

Constantin nu cred că va întîrzia să revină, și cum a procedat foarte puțin gentil față de mine, îi voi scrie cîteva lucruri fără blîndețe, spre a evita să-l revăd înainte, fie la mine, fie la domnia voastră, și pentru că, vorbind, uneori spui la supărare mai multe decît ai vrea. E-adevărat că acum aș vrea, și nu puține. N-ar trebui să te superi pe oameni pentru fleacuri legate de reviste. Și la urma urmei nu sunt deloc supărat pe el. Însă el a avut împotrivă-mi, într-o singură lună, trei gesturi succesive atît de extravagante, încît deși obişnuind, cînd cineva este gentil cu mine, să mă topesc în mulțumiri, afecțiune și lacrimi, atunci cînd se dovedește prea din cale-afară a fi contrariu, cred că e totuși necesar să i-o spun, fie asta și numai pentru a nu-i lipsi pe cei amabili și buni de întregul preț al recunoștinței pe care le-o nutresc (inutil să vă mai spun că nu vă numărați printre amabilii cărora trebuie să le dovedesc recunoștința! Sunteți zeița sublimă ce nu va fi mai puțin binecuvîntată nici în ziua cînd își va întoarce de la mine binefacerile).

Așa că nu vă supărați pe mine dacă aflați că i-am scris lui Constantin o scrisoare nițel mai drastică. Fiți sigură că iubindu-l și stimîndu-l mult, și tocmai din această pricină, am fost obligat să procedez astfel spre a fi afacerea încheiată, și că dealtfel era o necesitate dat fiind că îi scrisesem cu o gentilețe aproape nebunească acum trei stăptămîni, în chiar seara de dinaintea zilei în care aflam de nebunia gestului său! În ce-l privește pe Antoine, îmi provoacă cele mai grave decepții, căci sunt decepții sentimentale. Dar acestea nu sfirșesc, nici nu se sancționează prin scrisori. „Singură tăcerea e mare”. „Renașterea latină” (vorbesc de „Renașterea latină” ca administrație, nu în calitate de sanctuar pentru totdeauna distins prin adorarea perpetuă nutrită față de La Nouvelle Espérance, față de l’Exhortation nu merită pedeapsa tăcerii.
Al dumneavoastră prieten respectuos și admirator fervent,

Marcel PROUST

X
(1903)

Doamnă,
Nu-i așa că veți binevoi, dacă aveți vreodată ocazia să-l vedeți pe domnul Barrès, să-i spuneți că m-am gîndit, că mă gîndesc neîncetat la el, cu mare tristețe, după acea moarte înfricoșătoare.  „Știam” atît de puține, că n-am îndrăznit să-i scriu. Dar se întîmplă că, fapt destul de bizar, multă vreme nutrind o imensă admirație pentru talentul lui Barrès în același timp cu o profundă antipatie pentru ceea ce socoteam a fi inima lui cea rea, astăzi dimpotrivă el adaugă admirației mele asentimente de simpatie umană, profundă, cordială, nu îndrăznesc a spune plină de afecțiune, însă e aproape astfel; iată ce m-a făcut să-i încerc cu amărăciune durerea, simt nevoia de a-i scrie, nu îndrăznesc să-i scriu, și vă cer, dacă aveți ocazia de a-l vedea, să-i spuneți că mă gîndesc mult la supărarea sa.

Doamnă, am avut un an cumplit, în al cărui neant întreaga ierarhie a regretelor s-a stabilit foarte net, și în ciuda intensității a prezenței dumneavoastră reale în mine, nici o privație nu mi-a fost atît de teribilă ca aceea a chipului drag: a glasului, a dumneavoastră. Am început să lucrez. Și pînă nu voi termina lucrul, în ciuda teribilului obstacol al sănătății potrivnice și mereu întrerupt de boală, dar urmărit de dorința de a pune în sfîrșit destul din mine în ceva spre a putea să mă cunoașteți puțin și să mă stimați, nu vreau să risc nici cele mai mici osteneli care, în starea mea devenită atît de precară, constituie un mare pericol. Dar atunci voi avea o asemenea nevoie, o asemenea restanță de acumulată dorință de a vă vedea, că îmi veți permite să-mi astîmpăr setea de dumneavoastră în interminabile vizite, în contemplație mute. Poate că v-a povestit prințesa de Chimay entuziasmul încercat de mine citind Marches de l’Est, unde acoperișurile scînteiază asemeni cherhanalelor din Catania. La Cabourg  (în pofida declinului atît de marcat al sănătății mele, neputînd face a mia parte din ce puteam acum un an) mai am o pîlpîire de viață și văd un pic de lume „la Cazino”, am încercat Les Eblouissements asupra unor adolescenți aidoma celor de care vorbiți în carte.

Şi am lăsat, plecînd de acolo, mari iubiri care se nasc pentru dumneavoastră în acele tinere inimi. Ce-ați mai fi rîs ascultîndu-l pe un elev în matematici cum rostește în mijlocul unei conversații ştiințifice „feroce și blînd ca o grădină persană” sau „zburau adineauri peste golf fluturi zglobii aidoma unor înaripate iasomii”. Un altul, în numele opticii, întreba dacă soarele își poate resfira prisma într-un vitraliu. Statuia voastră se afla în toate inimile, mai presus de…
 Cu bine, Doamnă, amintiți-mă memoriei domnului de Noailles și binevoiți a-mi accepta admirația și respectul.

 Marcel PROUST

XVI
(1904)

Duminică

Doamnă,
Am nevoie pentru Ruskin al meu să citez din „Revue des Deux Mondes”, unde
spuneți că ar trebui să ne grăbim să iubim natura încă pe cînd mai suntem copii, pentru că după aceea, odată venită vremea dragostei, nu mai avem ochi pentru nimic altceva. Nu m-am grăbit să caut revista. Apoi, pe punctul de a înapoia corectura, mi-a fost imposibil să mai pun mîna pe revistă. Dacă ați avea bunătatea de a-mi spune data apariției acelui număr, dacă îl știți (ştiți, este numărul cu rubarbele albastre, cu nervurile blînde, stropitoare etc., mi-ați face un mare serviciu, permițîndu-mi să mă reped la „Revue des Deux Mondes” și să-mi trimit corecturile la vreme.
Vă iubesc necontenit, Doamnă.
Al dumneavoastră respectuos admirator,

Marcel PROUST

XXI
(1905)

Noaptea de siîmbătă spre duminecă

Doamnă,
Am primit abia în seara asta cartea voastră, am primit-o ca Mirele „care se nalță din pustie, ca stîlpul de fum în chip de palmier, înmiresmat cu smirnă, cu trestie parfumată și cu tot felul de prafuri aromitoare” (Cîntarea Cîntărilor). Am primit-o și nu m-am mai despărțit de ea.
Vertiginoasa voastră creștere mă surprinde pînă și pe mine. Saltul prodigios dintre Le Visage émerveillé și cartea de-acum este atît de mare, că de aici Le Visage émerveillé și La Nouvelle Espérance par la fel de înalte, și totuși Le Visage émerveillé se afla mult mai sus. Păreau numai un tandem, minunată, perfectă. Și acum iată o singură celulă milioane de celule multiplicate, o lume; Inimilor fără de număr în una le răspund nenumărate talente într-unul, o putere cum nu s-a mai văzut vreodată; cu siguranță că de v-ar fi arse toate cărțile ați fi nemuritoare, în așa măsură ați străpuns, ați răpus viața și moartea, în așa măsură v-ați jucat cu tainele lor mai prejos de ale geniului vostru. Ce crudă putere! Calm ani de zile — Cité suferințe nu-mi provoacă această carte și pentru cîți ani ! Mă simt încă prea strivit de agonia lui Elisabeth spre a vă scrie despre toate astea. Credeam că nu voi mai părăsi niciodată Bruges, odinioară cetate puternică și aurită, acum mută raclă meditativă, azil de tihnă și aur, „toamnă în care aerul sprinten nu împinge dinainte-i decît umbre”. Rămîneam pironit acolo, simțeam că nu voi avea tăria de a merge mai departe.

La ce bun? Chiar domnia voastră ce-ar mai putea scrie vreodată la fel de frumos ? Acum, aflat pe drumurile dureroase și sublime, în piscurile pe care m-ați urcat, abia de-mi mai aduc aminte, şi trebuie să răsfoiesc în urmă fiecare pagină ce mi-a răvășit inima, spre a găsi înseși cuvintele. Am avut și alte halte pe care nu credeam că le voi părăsi, după ce m-am desprins de acele inimi „menite sfintei Godoliève, sfîntului Valèr, sfîntului Odilon”. Am crezut că voi rămîne pentru totdeauna în extaz dinaintea „imensului pătrat de piatră, încremenită Victorie”, apoi dinaintea „aurului rotunjit și scobit, alveolele aurii ale Sfântului Marcu”, și dinaintea „Alpilor de porțelan” .  Unori rămîneam suspendat de un adjectiv incredibil  ca în „piața ferice”. Dar cu cîtă cruzime m-ați făcut să părăsesc natura pentru viață. Ce carte! Poate cea mai frumoasă curbă a ei mi se va arăta într-o zi, vreau să spun cea a sufletului lui Antoine care, de la nepăsătoarea-i și insolenta-i iubire pentru întîia tînără femeie (în realitate a treia după doamna Maille și Corinne, vreau să spun nu cea numită Venus din Ýpres), care admite cu stupoare că ea își asumă chinul de a vorbi despre sine —merge pînă la acea prietenie pentru Elisabeth care îi trece infinit cu vederea iubirea pentru ea, și care totuși îl face, ca altă doamnă de Renal, să moară la trei zile după ea. Fără îndoială aici se află imensa elevație, și poate cea mai înaltă frumusețe literară pe care o cunosc.

Detașat de sine, Antoine, acea orgolioasă figură care cunoaște tristețea prin altă tristețe și își dorește moartea, se umanizează, devine mai mare. Dar dacă aceasta e arcada imensă, cearcănul urcînd din inima lui, totuși cîte abisuri în care vă distrați tot timpul, să ne aruncați „în azur;, în uluiri orbitoare”; ce carte răutăcioasă, atroce! Cînd am zărit storurile contesei Albi închise (!) am crezut că murise. Şi cum a simțit Antoine pentru Elisabeth, asta mai degrabă m-a făcut fericit. Cui nu i-ai dori pe dată moartea în cartea asta, spre a nu îndura toate suferințele pe care cruzimea voastră — mai mare decât cruzimile vieții, căci le adaugă o tristețe neștiută naturii, aparținînd numai vouă — i le impune fără de răgaz.

Numai atrocea Emilie nu mă aducea la disperare și îndur ca ea să sufere. Poate cel mai admirabil caracter din carte este tocmai această subretă care se arată plină de  prețiozitate prin melancoliile sale, pe care trebuie s-o sprijini ca pe o Esther în leșin și s-o îngrijești ca pe o Hebe ce s-a lăsat să cadă din patul zeilor. După cum locul cel mai minunat este neîndoios acea grădină a Eadenului (Edenului?), ziua în care azurul se întinde în spațiu ca o grădină de trandafiri albaștri. Dar dumneavoastră Doamnă, care cunoașteți cu siguranță pe lîngă prințesa de Polignac, pe lîngă doamna Bulteau, pe lîngă mai știu eu cine atîtea frumoase însoțitoare, cum veți îndrăzni să vorbiți despre rochiile pe care le mai vedeți vreodată? Gîndiți-vă că vor citi frazele despre rochiile ce li se dăruiesc, că se vor crede disprețuite de domnia voastră! Și cei lipsiți de titluri care vor cina la domnia voastră, și pe care-i  plasați după Turenne.
Doamnă, întrucît pot să mă gîndesc la toate astea îmi dau bine seama că m-am întors înapoi, coborînd treaptă cu treaptă scările de aur și de străluciri, dar aflîndu-mă încă la acea înălțime a zăpăcelii pînă unde m-ați ridicat.

Mare zi e astăzi ! Pentru noi toți. Pentru limba franceză mai cu seamă. La un moment dat m-am temut că nu mai puteți scrie, răsucind cuvintele spre a face față nevoilor inefabiluiui. Referitor la acest subiect, după un articol (în care se aflau două lucruri sublime) despre doamna Bulteau, am vrut să vă scriu și n-am îndrăznit. Zeul e zeu. Dar acum ați făcut un ultim salt și ați lovit nu în necunoscut, ci în absolut. Stil mai etern, fiind mai personal. Siguranța absolută a îndrăznelii extreme. Un stil care, pentru a spune ca domnia voastră, promite mai mult decît frumusețea. Ce anume? viața, moartea și o neliniște mai cumplită decît amîndouă. Și care, mărturisesc, mă împiedică să gust momentul frumuseții. Cum să te bucuri de lume cînd o vezi în fugă rănită, ca o dimineață începuse senin, însă brusc afli că te-ai înșelat, că ființa ce-o iubești va muri.

Prea e dureros totul și vreau să-mi întorc fața de la cărțile voastre, dacă rana lăsată de săgeata divină se poate vindeca. Să iei viața, cînd nu există altceva decît viață. Cuvinte sublime scrise de însăși domnia voastră. Le întorc împotriva voastră. La revedere, Doamnă. La revedere? Multă vreme a trecut de cînd mi-ar fi plăcut să vă revăd! Și ce chin că domniei voastre nici că îi pasă. Iar sorei voastre încă mai puțin. Dar detestat de fermecătorul soț, care are o atît de dreaptă și legitimă influență, rușinat în public de doamna Bulteau, cum de-mi mai trimiteți cartea? Nu vă mulțumesc decît cu atît mai mult și foarte respectuos.

 Marcel PROUST

XLVI
(1913)

Doamnă,
Nu pot înțelege cum de o scrisoare pe care v-am scris-o a putut rămîne pe masa mea; ce trebuie să fi gîndit despre mine! Îi adaug acest post-scriptum să înțelegeți că dacă nu-mi ceream în ea iertare pentru întîrziere, era pentru că atunci nu eram în întîrziere. Mă simt confuz de a fi primit „Renaissance latine” ! Dar vă voi înapoia-o, căci ceea ce doream era un articol pe care să-l fi putut păstra, trimițîndu-l editorului. La urma urmei, e foarte prost și nu merită retipărit. Am citit cu nesfîrșită emoție și admirație în „la Revue de Paris” acele amintiri de copilărie dezrădăcinată. În fond, credeam că n-ați fost niciodată în Orient, nici în Chateaubriand în America, și că despre toate acele orașe puteți vorbi ca despre Damasc.

Dealtminteri e vizibil că realitatea „nu e la înălțime” și nu are puterea de a ne egala visurile. Mare consolare de a rămîne acasă (mă plasez într-un punct de vedere practic și nu vreau să spun, cu siguranță mă înțelegeți, că paginile acelea nemaipomenite n-ar fi cel puțin egale celor în care vă imaginați lucruri ce nu le-ați văzut niciodată).
Mi-ar plăcea nesfîrșit de mult să mergeți la Florența unde grozav aș mai dori să merg și eu. De mi-ați permite să vă întovărășesc, aceasta m-ar decide. Dar vai! nu numai departe de aici, dar nici aici n-aș putea ieși. Uneori însă, m-aș scula cam pe la 9 seara, aș veni să vă văd, iar domnia voastră mi-ar povesti cum e acolo. Asta m-ar îmbolnăvi teribil, dar am nevoie de astfel de pedepse pentru a rupe puțin epuizanta nevoie de aceste lucruri.
Respectuosul vostru admirator,

Marcel PROUST

L
(1919)

Bulevardul Haussmann, nr. 102

Doamnă,
Cu cîtă fericire că de înviere am văzut din nou după atîția ani arcuirile minunate ale caligrafiei dumneavoastră, ce mi se par destul de potrivite să apere Grădina Celestă pe care o păzea Îngerul (devenit de prisos) purtător al săbiei de foc. Gentilețea de a-mi scrie astfel și așa de repede (qui cito dat, bis dat) m-a readus la vechile sentimente pe care, de-o vreme, mi le martirizaseți un pic. Și mă întristează gîndul că, în acest moment de mai intensă reluare a respectuoaselor tandreți, vor apare în următoarele opt zile trei din cărțile mele, în care hazardul vă lasă un loc atît de strîmt — cele cîteva rînduri din pastișa lui Renan, un rînd dintr-o pastișă Saint-Simon, noutate pe care n-o cunoașteți (poate un cuvînt în Mélanges, nu știu cu siguranță, pentru că nu eu am confecționat selecția). Nu voi uita cît ați fost astăzi de gentilă și mi se va ivi, nu peste prea multă vreme, prilejul de a-mi arăta așa cum se cuvine recunoștința.

Dar sufăr că nu v-am solicitat și primit rîndurile acum o lună, cînd aș fi putut pune în carte ceea ce acum nu mai pot pune decît într-o alta. Domnului de Noailles de asemenea aș vrea să-i mulțumesc. Voi găsi un mijloc. Cît e de bun că și-a amintit să vă vorbească despre toate acestea, și spuneți-i, vă rog (cu adevărat nu uitați să i-o spuneți), cît am fost de mișcat. Mai e nevoie oare să vă spun că admirabila voastră scrisoare a însemnat pentru mine doar un neprețuit desen, căci n-am putut descifra decît un singur cuvînt. Numai numele lui Bernstein s-a deslușit și am înțeles de ce apăruse acolo.

Dar cu mult înainte de a îndrăzni să vă plictisesc despre asta, încă în urmă cu cîteva luni am pus să i se telefoneze, dar și el, ca și mine, rătăcise adresa. Însă asta n-are importanță pentru că Guiche, care a fost sublim pentru mine în această îngrozitoare afacere cu mutatul, s-a dus să stea de vorbă cu geranții, a scos de la ei bani (în vreme ce credeam că le datorez eu lor) și și-a însărcinat inginerul să cerceteze firmele de plută capabile să prefacă surplusul de plăci în dopuri.
Binevoiți, Doamnă, a primi respectuoasa mea admirație recunoscătoare.

Marcel PROUST

După ce v-am scris, privesc pentru a cincizecea oară frumosul desen în arabescuri, şi iată cuvintele Cité du Retiro — un Elyseu în Elyseu care, sub pana voastră, devine „Champs-Elysées” — strălucind în litere de foc. Voi trimite mîine la Cité du Retiro spre a afla la ce poate corespunde această misterioasă adresă. Voi găsi fără îndoială plasament pentru pluta mea ce nu poate fi instalată în locuința în schimbul căreia părăsesc bulevardul Haussmann. (Îl părăsesc întrucît casa a fost vîndută unui bancher care, ca un adevărat Domn Josse ce se află, vrea să facă din ea o bancă și pentru asta îi scoate afară pe toți locatarii, fără să înțeleagă că printre ei se află cel puțin unul pe care-l ucide dezrădăcinîndu-l de aici).

Cred că la urma urmei cei puternici, fie ei și din Liège, și-au trăit traiul. Și mă bate gîndul că ar trebui mai degrabă să mutăm mijloacele de apărare în ureche. Doamna Simone mi-a vorbit despre bilele de fildeș (aș dori mult să primesc precizări suplimentare despre asta). Ducesa de Guiche vorbea despre vata vazelinată. Dar cu siguranță aceste doamne sunt mai puțin sensibile decît mine, care sunt teribil de bolnav, muribund.

Patreon - O mie de semne
Avatar photo
Author

Am lucrat în presă, în prezent lucrez în șantierul interior pentru poezie. Semnez cu prenumele tatălui din motive identitar-afective și pentru că Petre este o ingineră care nu a lucrat niciodată ca ingineră. Îmi place foarte mult literatura pentru copii, cea erotică, poezia, reportajul literar, jurnalul, scrisorile. Dar în viața de zi cu zi supraviețuiesc cu cafea și poezie.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.