La Editura Cartier i-a apărut părintelui poet Ioan Pintea antologia Față către față[1], formată dintexte ale volumelor publicate de-a lungul timpului: astfel, primul antologat este Casa Teslarului, din 2009, urmat de Melci aborigeni (2013), Poeme alese (2011), Mormântul gol (1999), Grădina lui Ion (1999)sau Frigul și frica (1992). Acest demers recuperativ se dorește a fi, totodată, și un bilanț ontologic al unei poezii străbătute de un puternic flux de reflexivitate orfică, drept principală caracteristică a unui expresionism spiritualizat, de factură mistică. Ion Pop, în prefața cărții, nota următoarele aspecte definitorii ale poeziei sale, afirmând că poetul ,,atrage concretele în cercul unei reflecții tensionate, alăturând insolit contrarii, în regim oximoronic, învecinând materii și abstracțiuni, date ale trăirii fruste și referințe livrești”.

            Una dintre cele mai interesante piese ale volumului Casa Teslarului, și cel mai izbutit din punct de vedere al unității de conținut sau al imaginarului biblic reinterpretat în cheie profană, este călugărițe pe schiuri sau seducția gravitației, undelibertatea de mișcare se manifestă ca o parabolă a exacerbării simțurilor, într-un spațiu spiritualizat prin albul intens al zăpezii, copleșitor pentru întreaga realitate, desprins parcă dintr-o dimensiune mistic-dionisiacă. Contrastul îmbinării dintre alb și negru, imaginea ludică,  desprinsă parcă din imaginarul cinematografic al lui Luis Buñuel, a călugărițelor  pe schiuri, trecând razant prin aer, conturează un cadru de pastel oniric: ,,am văzut călugărițe/ pe schiuri la piatra fântânele/ un contrast izbitor între alb și negru/ aveau fețele îmbujorate și mâinile umede și fierbinți/ precum concurentele aprige în fața unui mare/ și dificil campionat/ făceau slalom printre troiene/ o demonstrație pe bune a libertății/ niciodată nu am să uit abilitatea cu care/ au traversat curtea mănăstirii/ și cum au escaladat și au coborât muntele/ și cum în urma lor chiliile s-au făcut/ foarte mici și neînsemnate”. Atmosfera fantastă capătă o anumită stilizare onirică,  în care persistă plăcerea sfidării unei gravitații mult prea încremenite în obișnuit și anost. Își face simțită prezența un anumit imbold de pătrundere și cunoaștere a tâlcului tuturor acestor întâmplări desprinse dintr-un cotidian mănăstiresc aflat la întâlnirea dintre basm și epifanie: ,,am văzut călugărițe/ pe schiuri la piatra fântânele/ eram pe terasa de la atelierul de croitorie/ și analizam cu voluptate de pasăre răpitoare/ cum își spălau toate gesturile negre/ în oglinzile albe ale zăpezii/ ca un corb uriaș întrebarea mea le-a răpit/ dintr-un foc libertatea/ deși s-au făcut cercetări spun salvamontiștii/ nici azi nu se știe în ce direcție au dispărut/ monahiile de la mănăstirea piatra fântânele” (călugărițe pe schiuri sau seducția gravitației)

            Pentru Ioan Pintea, ,,sacrul nu dispare, ci se topește, se ascunde în profan” (Al. Mușina), după un ceremonial de transfigurare a realului, prin redescoperirea unui sine apropiat de acele obiecte încărcate cu potențial epifanic și care creează simfonia inaparentă a trecutului, fiind suprinse într-un cadru al miraculosului cotidian: ,,am scos toate instrumentele din debara/ și toate cd-urile și plăcile de vinilin/ și am deschis plicurile speciale în care/ mătușile baroce/ i-au împachetat între gramofoane și picupuri/ pe zavaidok și pe jean moscopol/ toate vocile toate sunetele/ absolut toate acordurile și dezacordurile/ mi-au umplut dintr-odată viața” (o așa mare iubire). După reconstituirea dimensiunilor de frescă spirituală a trecutului are loc, în cadrul acestui ceremonial epifanic, un comportament de asimilare a energiilor inaparente, formate din senzații, arome sau tresăriri care alcătuiesc ,,epifaniile realului” (Al. Mușina) și care transfigurează, atenuează stridența zgomotului lumesc, mult prea liniar și impersonal: ,,eu am devenit aproape o gâză singuratică/ borcanele din care am consumat cu voluptate totul/ și sticlele de lapte goale pe care la așez/ în fiecare dimineață pe pervaz/ trădează din plin un atare comportament/ cu cd-urile astea cu plăcile astea de vinilin/ mă străduiesc din răsputeri să vă conving/ că zgomotul lumii e de fapt muzica mea interioară” (o așa mare iubire).

Actul poetic presupune cântărirea inimii de foc a poemului, o ipostază a inimii-centru (Annick de Souzenelle), lipsite, însă, de orice înveliș ignifugat, în preajma căreia realul este consumat, incinerat, pe când vizibilul, marcat de semne perisabile, devine doar o combustie iluzorie a creației artistice. Atunci, arderea poemului, mult prea intensă, consumă atât latura carnală, cât și pe cea spirituală: ,,spui că mă vezi/ și că dacă mă sting/ nu garantezi reușita acestui poem/ cea mai ascuțită flacără/ seamănă mult cu inima poemului/ și cine poate să țină în palmă/ tocmai inima încinsă a poemului/ și să nu-și ardă buricele degetelor/ și pielea fină să nu înceapă să-i sfârâie?!”  (muza apollinaire).

                Într-o atmosferă de sinergie vizionară, Învierea este percepută dincolo de latura ei evenimențial-istorică, ea devine scena unei ontologii a redempțiunii și, nu în ultimul rând, a transfigurării derizoriului în cheie hieratică. Apropierea de crucea pe care Mântuitorul este răstignit, presupune parcugerea unei experiențe de la extază la tăgadă, de la lumină  la crespuscul, căci, numai ieșind din propriile galerii ale neputinței și tăgadei omenești, poți să îți vezi cu adevărat numele trecut pe ,,plăcuțe de nichel” atârnate de gâtul Celui ce pătimește: ,,chiriași în casa lui adam/ spargem crusta și săpăm galerii/ până aproape cât mai aproape de cruce/ ca prin ferestre deschise/ vedem deodată cu creșterea ierbii/ propriile nume pe plăcuțe de nichel/ spânzurate de gâtul Tău Doamne/ ușor ne amintim de maratonul neterminat/ de întreceri și olimpiade de trâmbița îngerului/ de gloria arenei/ a venit ziua” (Înviere).

            Într-o atmosferă de realism serafic, într-un cadru rural sorescian, sunt dezvăluite acele priveliști epifanice unde se întâlnesc îngerii cu oamenii, într-o continuă desfășurare de forțe ritualice, ascensionale, între planul teluric și cel ceresc, unite printr-o dimensiune a inefabilului: ,,nu mai sunt îngeri pe pereții bisericii vechi de la runc/ unii au coborât adânc în morminte/ pe crucile de lemn se poate citi numele lor/ anghelini paraschivă rodovică căliman sânziana rai/ alții au coborât direct în sat/ și s-au amestecat cu cei vii/ doar duminica se întâlnesc la un loc/ în biserica nouă/ și hotărăsc/ cum să așeze în mijlocul satului/ o scară de ceară/ pe care să coboare și să urce/ din cer pe pământ/ și de pe pământ în cer/ împreună” (liturghie).

            Din volumul Mormântul gol am reținut textul inspirația, care se dovedește a fi un act al penitenței ce duce la fragmentarea atât a coerenței realului, cât și a suprimării oricărei stăpâniri a propriului corp. Cu toate acestea, ea încearcă reconstituirea memoriei,  dezvăluirea, dezvelirea ei din învelișul perisabil al corporalității prin recuperarea, reanimarea unor fapte din trecut: ,,inspirația este o gură de deasupra care/ nu te mai lasă cu lucrurile din jur să te-nțelegi/ se aude de departe cum trosnește peste capete/ refăcând memoria precum o oglindă spartă/ se arată mai apoi lumii vine se duce revine/ de câte ori creierul celorlalți înnoptează” (inspirația).

            Din Frigul și frica, unde trăirile se intensifică într-o direcție, cumva, a dezvăluirii unui fond traumatic marcat de viziuni tulburi, irizate de un fior sepulcral, un text ca înger și demon reprezintă o mică parabolă a înfățișării unor contrarii manifeste care duc la repetate neliniști lăuntrice, dar, în cazul de față, conturează, prin apariția unor simboluri antagonice,  o atmosferă provenită cumva din imaginarele unor Ion Mureșan sau Nichita Danilov. De aceea, această situație contradictorie a vânării îngerului de către demon sau invers, nu este lipsită de o anumită teatralitate a măștilor binelui și răului care se succed într-o desfășurare faptică înscrisă într-un circuit butaforic, histrionic: ,,am scris/ niciodată nu voi mai scrie despre îngeri/ fiindcă ei se întorc asupra mea asemenea diavolilor/ în ceașca aceasta cu cafea neagră am descoperit/ un înger căzut/ în ceașca aceasta cu cafea neagră am descoperit/ un diavol sanctificat/ și mi-am zis/ cum stăm noi în lumină ceilalți stau în întuneric/ cum stăm noi în întuneric ceilalți stau în lumină/ cum stăm toată ziua la pândă/ așa stau ei toată ziua la pândă” (înger și demon).

Redând în cuvinte atmosfera din frescele bizantine, pe un fond de trăire a latențelor imnice, religios-vaticinare, poezia lui Ioan Pintea reprezintă o sinteză dintre universul bucolic-paseist al lui Francis Jammes și cel mitic-religios, întâlnit în poezia lui Ioan Alexandru.


[1] Ioan Pintea, Față către față, Ed. Cartier, Chișinău, 2019.

Patreon - O mie de semne
Author

Date: Savu Popa (1991) Ocupația: Profesor de Limba şi literatura română, student doctorand în cadrul : Școlii Doctorale de Litere, Științe, Umaniste și Aplicate a Universității de Medicină, Farmacie și Științe și Tehnologie „George Emil Palade” din Târgu Mureș) Activitate literară a. Activitate literară Debutat cu poezie, în anul 2004, în revista Euphorion, din Sibiu. Debutul în volum, s-a produs în anul 2017, cu volumul Ipostaze, Editura Paralela 45, din Piteşti, iar în 2018 publică al doilea volum de versuri, la editura Cartea Românească, intitulat Noaptea mea de insomnie. Apariții în revistele: România literară, Banchetul, Ateneu, Familia, Tribuna, Sintagme literare, Actualitatea literară, Discobolul, Noise Poetry, Literomania, Liternautica, O mie de semne, Opt motive, Bucovina Literară, Literadura, Euphorion, Cervantes, Prăvălia culturală, Algoritm literar.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.