Poemele lui Dan D. Pleșa, din Winter-fresh[1], se caracterizează printr-o simplitate care capătă, când accente ludic-insolite, când jovial-ironice, întâlnite în frânturi de povești despre iubire, creație, prietenie sau singurătate. Toate acestea se derulează secvențial, pe măsură ce poemul își developează firul semnificant printr-un discurs bazat pe firescul exprimării și al simțirii.

Nu e nimic spectaculos, nici strident sau emfatic, exprimat în aceste texte ce dezvăluie o brevilocvență cinetică/cinematică, proiectând microuniversuri ce captează, într-o alternare hipnotică, gesturi, fapte, amintiri, impresii sau fisuri. Nuclee poematografice, care mizează în primul rând, aș zice, pe intensificarea funcției indicative a limbajului, după cum afirmă Ezra Pound.

Forța acestei simplități hipnotice reiese din portretul iubitei, evocat într-o atmosferă unde se desfășoară o coregrafie a mișcărilor sau a apropierilor care exprimă o dorință neliniștită, în același timp, atinsă de umbra iluziei: ,,vorbele acestea ale noastre/ încercând să o aducă înapoi/ spunându-i pe nume ca în trecut/ făcând din ea acea ființă/ ușoară și cu ochi mari/ pe care nopțile să ne-o trimită/ iarăși aproape/ reală râzând puțin mirată/ să o putem să o atingem apoi.”

Demersul introspectiv se instituie ca o căutare a unui posibil miez semnificant, în deplina desfășurare banală, derizorie a existenței. Acest miez irumpe neliniștit și transfigurează cadrul cotidian, mult prea limitat: ,,și dacă ne-am coborî/ în vorbele noastre/ fără ca ceilalți să știe/ n-ar fi ca și cum ne-am rătăci/ muți pe toate străzile astea/ care arată la fel/ ziua și noaptea/ și cu lume multă ce ne ocolește/ parcă de departe/ dintr-o altă vreme”.

Existența zilnică se sprijină doar pe acele vorbe care nu au doar rolul să enumere, să inventarieze mecanic faptele, ci le aranjează într-o ordine ce ar putea scoate la suprafață anumite semnificații ascunse, nelipsite, însă, de un anumit dinamism al devenirilor sau al apropierii umane: ,,încă mai avem vorbe/ la-ndemână/ pe care să i le spunem/ să-i arătăm noaptea/ așa cum e ea/ și zilele/ așa cum au trecut/ să-i povestim/ ce-am adunat din clipele acelea/ cum ducem totul/ obosind uneori/ și cum ne ridicăm apoi”.

Dan creează poeme de atmosferă, în care gesturile sau faptele compun, dincolo de substanța narativă, un ceremonial al unei simplități apolinice, învăluite, însă, într-o neliniște a cărei retorică dezvăluie, într-un spațiu infra-textual deschis multor posibilități de interpretare, o serie întreagă de interogații și nelămuriri, de așteptări sau presupuneri înfiorate de aerul palid al iluziei sau al indeciziei: ,,și dacă s-ar întoarce/ urcând și bătând în ușă/ așteptând cu răbdare/ să-mi spăl fața și să/ deschid/ ar fi ca și cum nu-i târziu/ ori ca și cum începutul/ ar renaște/ acolo odată cu ea întrând”.

 Un crepuscul apăsător, mnemonic, învăluie atât obiectele, cât și absența celui care se confesează. În spațiul absenței, un robinet umple totul în jur cu o migrenă care nu face altceva decât să șteargă, în această atmosferă umbrită/a umbrei, orice contur al concretului: ,,nu despre mine/ nimic de spus/ umbra dimineții/ o cutie/ cu fotografii/alb-negru/ și același robinet/ din care picură negura”.

Într-un ceremonial al teatralității, cunoașterea intențiilor celuilalt presupune un anumit histrionism donjuanesc, bulevardier, pe alocuri, care înlocuiește sinceritatea cu așa-numite acte de bravadă, de epatare emoțional-patetică: ,,el joacă teatru în fața ei/ e gol și nu-i de mirare cum/ pare că se târăște prin aer/ cu toate trucurile alea de/ artist și-i beat/ ea bate din palme nu-i/ oarbă și nici proastă/ ridică de jos trandafirul/ acela de pânză și-l poartă/ până acasă”.

Dincolo de masca glacială a eului poetic se resimte o sensibilitate aparte, decupată dintr-un peisaj cerebral al ghețurilor care, însă, nu sunt surprinse într-o totală încremenire, ci dimpotrivă, creează tensiune vitală prin aspectul reflexiv-neliniștitor pe care îl conțin: ,,mi se spune că/ n-am suflet/ că undeva în adâncul meu/ un cub de gheață/ plutește pe-o mare/ de gânduri/ de aici mâinile reci/ și respirația winterfresh”.

Experiențe, gesturi, fapte, gânduri, toate acestea alcătuiesc recuzita afectivă a unor secvențe care te invită la un parcurs jurnalier al unei vieți simple, irigate, însă, de o spontaneitate covârșitoare, de un simț al mișcării deopotrivă vivant și cromatic.


[1] Dan D. Pleșa, winter-fresh, Rocart, Băbana, 2020.

Patreon - O mie de semne
Author

Date: Savu Popa (1991) Ocupația: Profesor de Limba şi literatura română, student doctorand în cadrul : Școlii Doctorale de Litere, Științe, Umaniste și Aplicate a Universității de Medicină, Farmacie și Științe și Tehnologie „George Emil Palade” din Târgu Mureș) Activitate literară a. Activitate literară Debutat cu poezie, în anul 2004, în revista Euphorion, din Sibiu. Debutul în volum, s-a produs în anul 2017, cu volumul Ipostaze, Editura Paralela 45, din Piteşti, iar în 2018 publică al doilea volum de versuri, la editura Cartea Românească, intitulat Noaptea mea de insomnie. Apariții în revistele: România literară, Banchetul, Ateneu, Familia, Tribuna, Sintagme literare, Actualitatea literară, Discobolul, Noise Poetry, Literomania, Liternautica, O mie de semne, Opt motive, Bucovina Literară, Literadura, Euphorion, Cervantes, Prăvălia culturală, Algoritm literar.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.