Ionuț Balan ne-a transmis, laconic, următoarele: „Sunt student la Jurnalism, dar în primul rînd – călător. 20 de ani, parvenit din Vatra Dornei în Tîrgul Ieșilor. „Respir, dragii mei, respir, deci trăiesc” – parafrazare ns.

Mi s-a părut interesant exercițiul ăsta gen „American Beauty”, în care „mortul” își povestește experiența desprinderii, dar și câteva ipostaze de când era „viu”. Sigur, sunt unele inadvertențe stilistice, dar nu vorbim aici despre asta, fiindcă e treabă de redactare,  până la urmă. Povestea, un pic romanțioasă la final, mi s-a părut bine condusă. Poate mă înșel. M-aș bucura să nu.

Mă pot preface că scriu – din nou

S-au împlinit șase luni de cînd am murit. E liniște în jurul meu. O liniște insuportabilă, care mă cuprinde fără să am puterea să o îndepărtez. Aici sînt neputincios. Cine ar fi crezut că moartea e o stare, nu un punct? În ciuda haosului care mă înconjoară, am avut noroc, nu am putut fi ros de viermi, corpul meu n-a putut putrezi și nici nu am ajuns sub pămînt. Sînt claustrofob, iar după moarte  tot mi-ar fi fost teamă de spațiile înguste. Mi-ar fi fost teamă să mă trezesc, din întîmplare, acolo. Am fost însă incinerat. Vreau să cred că am devenit un om liber.

În primele ore de după moartea propriu-zisă, în care creierul a încetat să mai funcționeze, după cele zece minute în care mai puteam  să văd cîte o luminiță printre pleoapele întredeschise, corpul mi s-a răcit constant și îndeajuns de repede, sîngele a început să mi se așeze către spate, întins fiind pe jos după o cădere epuizantă, lăsînd pe masă o cană de cafea neterminată cu mult zahăr, așa cum obișnuiam să beau, și o țigară aprinsă ce a ars pînă la filtru în scrumieră. După șapte ore complete, am intrat în procesul de Rigor Mortis, înțepenind. M-am albit, doar coastele sînt complet violete și o urmă vagă în jurul gîtului, de care nu-mi amintesc cum a ajuns acolo.

Gura mi-a rămas întredeschisă și mi se pare că porumbelul care stă la fereastră poate să-mi vadă cei doi dinți strîmbi. Mă enervează ființa asta zburătoare. Nu are niciun rost o luptă  imaginară cu ea, pentru că eu nu pot să lupt. Deși s-ar putea să o fi blestemat, spiritul meu, energia mea, naiba știe ce parte din mine a blestemat-o. Toată viața am trăncănit și am debitat fără rost, într-un haos străin de vreo ordine și nici acum, cînd sînt mort definitiv, nu-mi pot ține gura închisă, iar porumbelul mă privește mult prea atent, parcă-și face cuib la mine în suflet. Nu știe că sufletul meu îl urmărește în ideea să-și facă cuib în spatele aripilor. De ce nu vine nimeni în vizită totuși? E adevărat, nu am avut vizitatori în ultimul timp, doar vecinii, care-au fost pe rînd și colegi de facultate și colegi de garsonieră și obișnuiesc să treacă în amintirea timpului vieților noastre comune.

Stai. Vine cineva. Oricine ar fi, își tîrîie pașii pe hol, strîngînd sub talpă praful holului nemăturat. Dacă ochii mei ar mai vedea, probabil că i-aș fi închis, cît să nu-i zgîrie particulele astea nenorocite. Aud cîteva bătăi repetate în ușă. Chiar nu e curios cineva să intre înăutru? Bătăile sînt tot mai violente, de parcă ar lovi cu genunchiul, nu cu pumnul strîns. Clanța! Aud clanța! Nu poate intra? Nu poate. Simt gesturile barbare cu care apasă disperat clanța vizitatorul și nu poate intra în bîrlog. La dracu’, înainte să mor am închis ușa! Ca și cum chiar mai contează dacă intră cineva peste mine acum. Măcar de ar fi un hoț cretin, să spargă ușa și să mă găsească întins după atîtea ore de nemișcare, în care am înțepenit. Cu adevărat, chiar am înțepenit. Dar nu, probabil e vreun cunoscut care se îndepărtează încet, obosit fiind de lipsa mea de reacție. Coboară scările într-un tropăit înfundat, un marș de cal ale cărui copite cutremură betonul. Sunetul se pierde. Liniște.

Și cît voiam să termin de băut cafeaua aia nenorocită. De-abia învățasem să-mi fierb singur cafeaua și nici n-am apucat să o mai beau. Cu durerile de inimă nu te joci. Însă tocmai acum să mor? M-a mai săgetat inima și înainte. Ba chiar era să leșin din cauza durerii. Și n-am murit. Iar durerea asta se simțea vag. De la o simplă durere să mori? Nu-mi amintesc de ce am murit. Realizez însă că în momentul ăsta străin de voi, eu nu mai sînt.

Cumpărasem un pachet de țigări Winchester și nu l-am terminat. Trei țigări am fumat din el, dintre care una pe jumătate, cea care a ars singură în scrumieră. Nici ea n-a fost găsită, în ideea în care măcar de ar fi fumat-o careva, să nu se piardă. Pe restul le fumasem consecutiv, dar cu plămînii nu am avut vreodată probleme. Nu m-au durut vreodată, nu am simțit vreo arsură în zona plămînilor, nimic. Și n-am avut cancer. O singură dată m-am înecat cu mîncare și am simțit un junghi în piept. Din vina mea. Mîncarea am făcut-o eu, țigările așa au venit – în pachețele frumos învelite, pe care se prezentau în formă negativă diversele boli și nenorocire, care ți se pot întîmpla, dacă fumezi. Mai mult de atît, nu.

Ultimii bani s-au dus pe țigări, chiar dacă am încercat să-i păstrez pentru întreținere. Am purtat o luptă teribilă cu mine însumi ca să pot achita datoriile și întreținerea. După ce am supraviețuit o iarnă întreagă în frig, am murit cînd începea să se încălzească. Poate așa mi-a fost scris.

O să treacă mirosul de țigară și apoi o să apară mirosul de hoit, de putred. Sper că se va simți de pe hol. E și tîrziu. S-a întunecat de ceva timp. Azi nu mai vine nimeni.

În dimineața aceea, ieșisem cu un vecin, Radu, pe scara blocului. Tot la o țigară, dar de la el, cum se obișnuise să-mi ofere într-un act robotic. Mi-a întins un Kent mototolit, lung, clasic, proaspăt scos din buzunar, din care se scurgea tutunul, semn că a făcut o călătorie lungă de la magazinul din colț de unde cumpărase două, prevăzînd că nu am țigări. Un obicei pe care nu l-a uitat, nici în clipa definitorie în care am aflat surprinși că sîntem bătrîni. Le-am fumat repede, dar le-am și stopat pe la mijloc, să mai avem. Nu ne e permis să fumăm pe scară. L-am invitat la mine pentru o cafea. A acceptat, însă a plecat la fel de repede cum a și fumat țigara, după ce l-a sunat nevastă-sa, Ema. Am prins niște frînturi din discuție, partea în care ea striga disperată că eu nu fac nimic cu viața mea, că sînt jalnic și mai bine s-ar opri din a se întîlni cu mine, doar „de dragul vremurilor bune, cum tot zici tu”, așa că l-am lăsat să plece, poate nu o să aibă probleme. Înainte de a pleca, ne aprindem țigările rămase și tragem din ele cu silă. Ultima țigară să fie, nu?

-Mi s-a făcut puțin greață de la țigara asta. Ai văzut că și-a schimbat gustul?
-Cînd fumezi o țigară, trebuie să o termini cumva. N-o fi avut cel mai bun gust și nici nu era cel mai fin tutun din lume, dar deloc?
-Mai bine decît deloc, așa zic. Hai că plec, că după îmi spune iar că am fost la bere. Știe că vin la tine și tu știi că ne-a mai prins cu bere. Și nu numai.
-Berea-i aliment.
-600 de mililitri, nu trei litri. Că nu producem prea multe. Și vinul nu cred că mai e aliment. Ori țuica aia pe care-ai luat-o tu de la cramă, de ne-a nenorocit pe amîndoi. Ne-om vedea oricum mai tîrziu.
-Așa să fie.

Nu ne-am văzut mai tîrziu. I-a mai rămas cafea în cană, mi-o torn egoist mie, pentru a o termina eu. Nimic nu dispare, totul se transformă. Mai mult zaț decît cafea, dar dacă a rămas, o beau. Nu o arunc. Torn încă puțină apă, să diluez zațul de pe fundul cănii și pumnul de zahăr ce nu s-a simțit afetat de cafeaua din jurul lui, cu o mică pauză în care îmi spun că mi-aș putea citi viitorul astfel. Dar nu o fac, pentru că nu știu cum. Și nu reprezintă un punct de interes pentru mine. Cîștig la loto sau nu, prea puțin important.

Dacă stau bine să mă gîndesc, el mi-a bătut la ușă. Mă căuta. Ce mai puteam să fac? Am murit, nu i-am putut deschide și omul ăsta n-a avut puțină imaginație să se gîndească o secundă că am murit și cineva trebuie să spargă ușa. M-a lăsat înțepenit acolo, lîngă scaunul cu un picior rupt, reparat parțial, așa cum făceam de fiecare dată cînd se rupea, cu o bucată de lemn ținută de două cuie în care puteai agăța tablourile, bătute strîmb cu ciocanul căruia i-am prins capul cu niște sîrmă, îndoită astfel încît să nu mai sară. Mi-am frînt un deget în jocul ciocanului săritor și nu am vrut să-l mai repet.

În seara de dinainte, mi-am delectat sufletul cu niște vin fiert. Veniseră Radu cu Ema și o prietenă veche, Irina, cu care obișnuiam să-mi petrec foarte mult timp prin cafenelele liniștite de la marginea orașului. Cel mai mult însă ne petreceam orele în cafeneaua universității, unde era ceaiul ieftin și nici cafeaua, în fapt, nu era așa proastă. Eram un fan al ceaiului și preferam foarte rar să beau o cafea. Și asta doar înainte de cursurile de dimineață devreme, cînd eram extrem de obosit. Era vremea cînd făceam bani din scris. Lăsam impresia unor oameni că sînt critic și mă plăteau pentru asta. Și criticam teme, idei și valori în care se putea să cred sau să nu, să le cunosc sau să fiu nevoit să aflu despre ele mai multe. Era atît de simplu, încît doar un om leneș și neserios putea să o dea în bară. Și am reușit să o fac.

Irina a fost și singura mare dragoste pe care am avut-o. A reprezentat combinația absolută a tot ce mă făcea să rămîn viu. Țigări fumate în timp ce alergam spre un tramvai, excursii haotice fără vreo țintă, în care scopul lor era doar să ne elibereze de ce se întîmpla în jurul nostru. Spiritele noastre libere ne-au făcut să renunțăm la ideea căsătoriei. Doar sîntem liberi, iar Irina îmi spunea mereu că a te căsători înseamnă a deveni sclav. Iar eu o credeam pe Irina. Și de prea multe ori am intrat în conflict și plecam cît mai departe unul de celălalt. Oricît era nevoie. Chiar și doi ani. Iar căsătoria nu ne-ar fi ajutat. Ne-ar fi împins spre acte grotești, în tentative de a salva ce ar fi rămas.

Erau seri în care venea la mine și stătea peste noapte. Ne dezbrăcam reciproc și ne pictam pe spate, pe brațe, peste tot, cu o stîngăcie rar întîlnită. Degetele noastre strîmbe nu făceau altceva decît să amestece, într-o imagine plăcută nouă, doar nouă, urmele de pe coastele mele și petele albe ce i se iveau de sub părul ei lung. Ieșeam la balconul etajului nouă și fumam o țigară, rupîndu-i filtrul și rămînînd, la final, cu tutun de cea mai slabă calitate pe limbă și între buze. Și reveneam în garsonieră, cu pașii numărați, parcă mai vii, mai puțin temători, știind că noaptea nu există moarte. Ci doar întuneric.

Apoi fugeam iarăși cu ochii închiși pe același drum pe care-l cunoșteam deja prea bine. Și mi se aprindea în piept un fel de flacără, o lumînare bolnavă ce pîlpîia pe întuneric, cînd nimeni n-ar fi putut să mă vadă plîngînd.

Aseară a fost o altfel de întîlnire. A fost întîlnirea poeților-nu-tocmai-dispăruți-dar-urmează și a trebuit să uităm că sîntem niște șomeri care s-au refugiat în alcool și tutun. Iar spre a uita asta, am fost nevoiți să bem într-un mod barbar, alcoolul curgînd pe o parte și pe cealaltă a obrajilor noștri, ca într-o sete nestăpînită de ani întregi, în care am stat în chinul impus nouă, trebuia să fim normali. Nu și în noaptea asta.

-Toarnă, Radule, că nu torni de la tine, torni din palma lui Dumnezeu! Și are Dumnezeu vin pentru toți proștii din lume!
-Bine, Corbule, ia și bea pînă te-o îneca Dumnezeu cu vinul lui cu tot.
-Toarnă-i și Emei, că n-are de condus două etaje de aici. Irina! Vino lîngă mine, ființă!

Irina plîngea. Nimeni n-ar fi știut că ea plînge. Dar respira greu ascunsă pînă la gît în plapumă, cu fața aruncată în pernă. Și dacă n-aș fi cunoscut-o, n-aș fi știut. Dar știam. Anii ce trecuseră prin părul nostru, pe după urechi, prin jurul brațelor, pe după picioare, m-au făcut să știu.

Știam că plînge. Am vrut să ne dăm unul altuia, însă am fost murdari pînă la sînge. Am rămas murdari, ne-am aruncat în brațe străine ori de cîte ori eram departe unul de celălalt și regretam cumplit mai apoi. Iar din orice fel de regret, nu mai apare nimic bun. Doar umbre, iluzii, viziuni ce speri să te țină în viață. Regretul a fost blestemul nostru. Un fel de blestem nefericit al copilăriei noastre. Al tinereții noastre. Și acum ne întîlnim rareori, bolnavi și nu la fel de tineri. Seara trecută am împlinit 40 de ani și Irina tot ieri a împlinit 38. Doi ani și cîteva ore diferență. Plînge din cauza tuturor nopților dormite împreună, în care trupurile noastre zbîrcite și parcă bătute n-au mai făcut față valului de culori, plînge din cauza cancerului care-i roade tot mai mult plămînii și oasele și mintea, plînge că n-am învățat niciunul să fim normali, după ce cu toții purtasem bătălii uriașe, pe care le pierdusem, și am ajuns astfel, mereu triști și obosiți, mereu într-o goană spre nicăieri, mereu cu un pas mai aproape de moarte, incompleți, ignoranți și plini de temeri, cu un pas într-un paradis imaginar, iar cu altul într-o groapă săpată de brațele crescute din inima noastră.

Foto main: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1250418488447536&set=ecnf.100004381898507&type=3&theater

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment