Ion Calotă a mai publicat pe www.omiedesemne.ro un grupaj de poezii, iar acum revine cu proză. Înainte de a insera textul respectiv, am să redau din nou nota biografică pe care Ion Calotă mi-a trimis-o când i-am publicat poeziile:

„M-am născut într-o dată de pătrate perfecte (16.1.’64 ,ora 9, a 4-a zi a săptămânii)!
De aceea probabil îmi place să şlefuiesc poeziile, cum a făcut Brâncuși cu Pasărea măiastră.
Eu scriu în stare de supraconştienţă!
Cu ceva timp în urmă, pentru creaţie se căuta starea de subconştient, acum eu o caut pe cea de supraconştient.
Starea de supraconştienţă e momentul de energizare a propriei conştiinţe, astfel încât să devii creatorul unei lumi unice, nouă, surprinzătoare.
Starea de supraconştienţă e ca o lupă care măreşte detalii din lumea reală.
În adolescenţă cântam la chitară, citeam poezii şi eram îndrăgostit.
Apoi am fost atras de chestii tehnice şi toate acestea s-au pierdut.
Acum retrăiesc adolescenţa pentru că iarăşi cânt la chitară, citesc poezii şi sunt îndrăgostit.
Am gata a cincea carte de poezii, pentru care caut o editură dispusă să o preia.”

N-am aflat dacă între timp și-a găsit editură (sper că da), însă acum să vedem ce este cu acest „Popor interzis”, care din câte mi se pare este un „popor ales” de poezie. Sigur, fiind vorba (cred) despre o ficțiune care transcende fantasticul, sunt de admis micile „invenții” biografice (gen „biografia unui popor”), să zicem, care alcătuiesc tabloul existențial al acestui neam de „aluini”.

Singura problemă este că vocea auctorială, care se face auzită efectiv doar în primele psaje, dar care este prezentă discret, în subsidiar, pe tot parcursul textului, se rezumă doar la a face o trecere în revistă, la o descriere a vieții și a obiceiurilor aluinilor. Nu construiește o psihologie, nu creează două-trei personaje distincte, care să „coloreze” proza, să-i dea mai multă viață, să o scoată din anistoric și să o facă suficient de credibilă încât să mă determine, pe mine cititorul, să o „cumpăr”.

Nu există un conflict, o situație dramatică, ci doar o înșiruire de date așa-zis istorice, care mă trimit, într-adevăr, în atemporal (gândiți-vă, de pildă, la filmul „Atlasul norilor”, unde avem tot așa, un popor „primitiv” vizitat de „extratereștri”, însă acolo tensiunea e resimțită încă de la început, avem mai multe conflicte în desfășurare, situații la limită etc.), dar care îmi creează doar o stare călduță, alimentată de o vagă curiozitate și de întrebarea (al cărei răspuns îl și aflăm): ce s-a întâmplat până la urmă cu aluinii?

Am hotărât totuși să public această proză gândindu-mă că există o continuare, că avem de-a face doar cu un preambul, că vor exista și elemente constitutive care vor crea fundamentul, așa cum ziceam, pentru o poveste cu eroi, drame, conflicte, răsturnări spectaculoase, deznodăminte tragice sau hilare etc. Singurul merit pe care-l găsesc aici este limpezimea scriiturii, exceptând doar câteva exprimări ușor desincronizate, insuficient „unse”.

N-am să închei înainte de a-mi exprima o nedumerire: înțeleg că aluinii „aveau auzul atât de fin”, dar nu mai înțeleg cum de „aproape că auzeau şi dacă mâncarea era fierbinte sau sărată” sau „auzeau chiar şi un loc cald unde adormise o femeie”. Poate ne lămurește autorul ce-a vrut să spună.

Poporul interzis

Am descoperit în urmă cu câţiva ani, total întâmplător, într-o bibliotecă închisă o lungă perioadă, nişte cărţi incredibil de vechi, dar bine conservate, al căror conţinut m-a fascinat definitiv. Am stat o lună întreagă să le descifrez şi să-mi iau notiţe, cu greu mai plecam seara acasă, doar când mă alungau bibliotecarii.

Mi-a fost destul de greu să fac pasul ăsta, dar, uite, am decis să-mi asum toate riscurile şi să vă relatez dezvăluirile ascunse în acele cărţi ce se referă la un popor a cărui istorie este ţinută de mult timp în secret, deşi el a lăsat numeroase urme pe trei continente, Africa, Asia şi Europa, răspândindu-se din pusta mongolă, arsă de vânturi, până la ţărmurile limpezi ale Cartaginei, ţinuturile fertile ale fenicienilor şi sumerienilor şi până la deşerturile verzi ale amaraicilor. Se pare că ultimii supravieţuitori ar fi ajuns până la stâncoasa Tracie, unde au fost primiţi bine şi integraţi.

Contemporanii lor i-au numit aluini, ca o prescurtare pentru nomazi călare pe zebre, apoi chiar şi aceştia au uitat de ce le ziceau astfel. Cuceritorii lor au ascuns informaţiile despre acest popor pentru că nu doreau să devină un model, să schimbe felul tradiţional de a trăi al omului primitiv.

Înainte de instaurarea stăpânilor actuali, care i-au interzis şi eliminat în bună parte, aluinii au dat poeţilor misiunea să glorifice frumuseţea lumii în care trăiau, în fapt aluinii au fost primii poeţi ai omenirii, ei fiind cei care au inventat primele cuvinte şi limba vorbită. Poezia este în fapt prima artă pe care ei au inventat-o în mod sigur, tot ce ştim despre acest popor s-a transmis prin poeme.

Liderii lor se preocupau ca supuşii să gândească liber, pentru a-i stimula să fie creatori. Ei spuneau că limba este sângele care curge prin venele unui popor, menţinându-l viu şi că poezia este limba cu care le vorbesc duhurile. În plus, poeziile erau şi monede de schimb în trocurile comerciale. Uneori, un vers bun putea să valoreze chiar şi o sută de zebre. Iar dacă un poet recita o poezie, ei considerau că este un moment sacru şi atunci încetau toate certurile, duelurile sau chiar luptele pentru dominaţie. Chiar şi prizonierii sau cei închişi, după ce erau judecaţi, puteau să-şi plătească răscumpărarea cu versuri. Nu aveau încă definite legi morale, ca să nu mai zicem de vreo etichetă sau vreo prejudecată, judecăţile se făceau ad-hoc, după un sistem de decizie destul de democratic.

Aluinii nu adunau valori, nu înţelegeau rostul acumulării, poate şi fiindcă erau aproape mereu pe drumuri, de aceea nu apăruse încă nici ideea de furt. Preferau să aibă puţine obiecte, pentru ca acestea să nu le acapareze timpul, timp pe care puteau să-l dedice mai mult propriei fiinţe.

Ei nu trăiau în grupuri foarte mari, ba chiar adorau să-şi hrănească zilnic singurătatea cu momente neîmpărtăşite cu nimeni.

Nu erau prea înalţi, aveau un corp delicat, aparent firav, dar pietros, îndesat, cu picioarele disproporționate, însă erau impresionant de energici când îi stimula ceva. Gâtul era aproape inexistent, capul fiind o prelungire directă a trupului. Ochii ciudat de apropiaţi, aproape că se împreunau, buzele foarte elastice îi ajutau să rostească uşor sunetele, părul se revărsa decolorat şi sârmos, iar pielea creolă le strălucea în permanenţă.                                      

Adorau să poarte podoabe în toate culorile curcubeului, deşi, culmea, nu deosebeau şi nu distingeau multe dintre ele. Podoabele nu semănau unele cu altele, erau atât de particularizate, încât păreau un fel de cod propriu, aproape ca un nume-simbol-emblemă care îi identifica printre ceilalţi. Chipurile oricum nu li se diferenţiau prea mult, păreau a fi nişte măşti inutile. În afară de podoabe nici nu erau înconjuraţi de alte lucruri colorate, mai degrabă decorul se constituia din multe nuanţe de gri. În schimb, aveau auzul atât de fin, aproape că auzeau şi dacă mâncarea era fierbinte sau sărată. Auzeau chiar şi un loc cald unde adormise o femeie.

Nu ştiau de boli sau le ignorau, ca pe ceva firesc, ori poate imunitatea le era deosebit de puternică, deşi nu aveau nicio noţiune de igienă, după standardele din zilele noastre.Poate că şi nisipul deşertului era septic, pentru că orice rană se cicatriza surprinzător de repede.

La început, semnele literelor, destul de complicate, ţineau loc şi de cifre, iar dacă ceva nu era încă descris de un cuvânt, îi dădeau un număr de ordine care îl va defini după aceea. Cifra zero nu era niciodată reprezentată grafic, dar ei ştiau când ea trebuie să apară, de exemplu nu confundau zecile cu sutele.

Deseori, reuşeau să descopere lucruri înainte ca ele să existe. Când au creat telescopul, de fapt, au vrut să privească înapoi în timp, cu un singur ochi, să caute în fanteziile legendelor scornite de poeţi. Poeţii inventau în versuri femei frumoase, misterioase, convingând căpeteniilesă plece în expediţii pentru a le găsi. Deşi deseori ele eşuau, ei continuau să plece în aceste aventuri, doar pentru că visau să devină eroi în baladele născocite de poeţi.

Se spune că aluinii studiau animalele şi învăţau de la ele, pentru că acestea aveau simţurile mai dezvoltate decât oamenii. Ei împrumutau deseori ochii animalelor, ca să vadă lumea în profunzimea ei şi mai ales ca să seducă mai uşor femeile. Ei vedeau astfel chiar şi peste văzduhuri, vulturii sacri erau ca nişte drone personale, prin ai căror ochi puteau scrunta zări necunoscute.Studiind formele femeilor aluine, ei au descifrat mai uşor tainele geometriei şi matematicilor.Chiar şi instrumentele muzicale le-au inventat cercetând trupul lor şi felul cum rezonează el când îl freamătă dragostea. Palmierii înşişi încercau să imite siluetele rotunde ale aluinelor, dezgolindu-se uneori seducător de frunzele largi şi zdrenţuite.

La început, aluinii nici nu le dădeau nume femeilor, ca să le confunde mai uşor. De aceea aluinele se plimbau lejer de la o tabără la alta, de la un cort la altul, lăsând fructele lor să se coacă în mai multe locuri.

Toate poveştile lor de dragoste începeau ca o furtună puternică, pe care nu o puteau stăpâni decât dacă îşi jurau dragoste adevărată. Uneori frumuseţile întâmplărilor acestora se dezvăluiau în poeme neruşinatece erau adulate imediat de toţi. Cei care recitau aceste poeme, un fel de precursori ai actorilor de astăzi, aproape că recreau scenele descrise în acele versuri.

Urmaşii membrilor triburilor erau obligaţi să înveţe pe de rost cele mai bune poeme, altfel erau alungaţi ca nevrednici. Era felul lor de a scrie cărţi pentru posteritate.

Femeile lor, chiar dacă nu se dezbrăcau, păreau mereu goale, însă îşi lăsau părul să le cadă pe faţă, ca o perdea în spatele căreia simţeai că te aşteaptă o primejdie. Aluinii puteau să-şi aleagă o femeie fără să îi vadă chipul, o alegeau după felul în care vorbea.

Poeziile aluinilor conţineau preludii foarte lungi, de zeci, poate chiar sute de versuri. Poeţii care le compuneau erau consideraţi magi, pentru că ei descriau cu exactitate lucruri pe care nu le văzuseră niciodată.

Purtau poeziile cu ei ca pe nişte pietre preţioase, ca pe un mir vrăjit. Caravanele se opreau mereu în satele lorca să cumpere poeme pe care apoi să le împrăştie în toate teritoriile, inclusiv până la cei mai primitivi locuitori ai ţinuturilor. Aceste poeme se amestecau cu tradiţiile localnicilor şi deveneau legende şi mai apoi religii.

Zeii lor nu aveau corp fizic, erau duhuri invizibile, vorbeau cu ei prin gurile poeţilor.Uneori, cei morţi se întorceau şi mergeau printre ei, ca o hologramă trimisă de oglinzi uriaşe, foarte îndepărtate, aşa că aceştia nu erau uitaţi niciodată. Susţineau că atât timp cât trăiesc sunt nemuritori şi încercau chiar să dovedească că este practic posibil ceva mai mult decât infinitul.

Aluinii îşi recunoşteau uşor zebrele, după semnele codate de pe pielea lor.Copitele zebrelor creşteau din cel mai pur oţel şi străluceau noaptea în locul stelelor. Când le cădeau zebrelor de noapte copitele, aluinii făceau din ele săbii cu multe tăişuri ce nu se toceau niciodată. Cu timpul însă nu au mai folosit deloc armele, pentru că preferau să se războiască în versuri şi metafore, li se părea mult mai provocator.

Deseori, însă, vânturile aspre ale deşerturilor le spulberau taberele, alungându-i, surghiunindu-i. Uneori vânturile le deplasau satele cu totul, valurile de nisip îi luau pe toţi pe sus şi îi mutau zeci de kilometri mai departe. Unele sate rămâneau îngropate mulţi ani sub movile mari de nisip, până când alte vijelii le dezveleau, oferindu-le sătenilor îngropaţi o nouă viaţă.

Duhurile fără ochi iscau furtunile, pentru că răscoleau nisipul, alergând haotic. Vântul plimba şi versurile rostite ca nişte incantaţii de poeţi, abandonându-le în vreo oază unde rezonau cu cântecele păsărilor viu colorate.

Aluinii, popor de nomazi, evitausă trăiască în preajma cimitirelor. Când se prăpădea un membru al tribului,abandonau acel loc. Lăsau în urmă doar o movilă de piatră devenită semn pe o hartă desenată în imensul deşert. Nu se opreau niciodată unde întâlneau un astfel de semn. Deşertul se transforma treptat într-un câmp mare de integrame în construcţie.Când voiau să vorbească cu cei care nu mai erau, se aşezau cu urechea lipită de nisip şi aşa îi auzeau vorbindu-le.

Ştiau când cineva se pregătea să moară, pentru că în acele ultime zile chipurile le întinereau brusc, corpul li se înzdrăvenea şi îi cuprindea o fericire fără margini. Rănile li se curăţau definitiv, lăsând pielea curată şi mai strălucitoare ca niciodată. Atunci toţi ştiau că trebuie să se pregătească de ceremonialul despărţirii. Lăsau orice altă activitate, se adunau toţi în jurul lui şi îl sărbătoreau, citind sau inventând poezii despre viaţa celui ce se pregătea să plece. Sărbătorile funerare nu presupuneau chefuri, dar nici bocete, ci modalităţi de a ajuta transformarea persoanei respective din trup în spirit.În ultimile lor zile, muribunzii nu se mai hrăneau decât cu poezii.

Nu-şi construiau niciodată casele din piatră, pentru că se temeau că vor ajunge singuratici, fără biografii.Bătrânii îşi îngheţau sângele ca să trăiască mai mult, aruncându-se goi în râurile repezi ce coborau din munţii divinizaţi, de aceea cei mai mulţi dintre ei trăiau sute de ani.

Aluinii nu fumau niciodată în interior, în corturi.Brezure se numea planta fumată de ei, o plantă aromatică cu efect calmant, relaxant, al cărei abur se desena în multe nuanţe de roşu.

Părul aluinilor curgea lung şi gros, ca nişte napalmi ce le biciuiau spatele de câte ori alergau sau călăreau. De altfel, de la călărit şoldurile bărbaţilor erau mai largi decât ale femeilor, iar straiele le curgeau în şiroaie, ca nişte ciorchini, ca să şteargă urmele pe care le lăsau pe jos. Femeile se aflau în permanenţă mişcare. Doar bărbaţii puteau să stea nemişcaţi, uneori zile întregi. Îi puteai confunda cu nişte statui lipite de rogojinile murdare.Doar fluturii le mai fluturau aerul din corturi, înnebuniţi de sete, spărgând câteodată pereţii îmblăniţi şi prăfuiţi.În bătălii erau însă neîntrecuţi.Coseau duşmanii ca pe o iarbă rea şi deasă. Şi în urma lor chiar mirosea a iarbă proaspăt cosită.

După un timp, când au fost cuceriţi definitiv şi au dispărut toţi poeţii lor, alungaţi sau ucişi şi interzişi de către cei care îi cuceriseră, aluinii au inventat rachiul iute, făcut din esenţe de palmier şi lichiorul dulce de anason şi au început să se plângă că lumea nu mai are niciun folos şi că oricum ei nu o mai înţeleg. Pe ascuns, mai încerca câte un venetic să memoreze vechile poezii, tatuându-le cu hena pe piele, sau câte un vraci mai încerca să descopere un elixir care să ajute la inspiraţia lirică, dar fără niciun succes. Numerotarea inversă începuse deja pentru poporul aluinilor.

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment