Walther Alexander Prager revine cu un nou episod, al patrulea și ultimul, din seria „Scrisorilor către o prietenă schizofrenică”.

„În total sunt patru, nu cinci ca ale lui Eminescu, deşi am împrumutat de la «scrisorile» lui grafia cu cifre romane. Ordinea lor nu contează foarte mult, pentru că sunt concepute mai curând ca nişte solilocvii sau ca nişte cuvinte care se străduiesc să ajungă la cineva a cărui minte refuză orice ordine, bineînţeles, inclusiv cea temporală, străină de altminteri inconştientului” ne-a spus Walther Alexander Prager la începutul acestui parcurs epistolar.

Scrisoarea IV

            Dragă M., nu ştiu când vei apuca să citeşti ce îţi scriu acum. Am aflat de la N. despre încercarea ta de a te sinucide, dar şi că ai fost salvată la timp. Mi-am imaginat şi timpul celălalt, când ai înghiţit una după alta pastilele, şi îi recunosc solemnitatea. Erai pe cale să îţi stăpâneşti viaţa care altfel te poartă fără să te întrebe dacă vrei sau nu în vârtejul deloc uman al celor cărora le este refuzată şi puţina odihnă de a şti ce este cu ei. Iar medicii în halate albe oferă o pace iluzorie. Dacă îl lămuresc pe unul ori altul că este bolnav, acesta, în loc să se dumirească ce este cu el, află că poartă în sine un alt om, imperfect şi gata să-l înghită. Le-ai fi făcut-o în ciudă medicilor înghiţind pastilele şi murind, dar era deja destulă moarte şi în leacul ăsta. Tocmai aici este greutatea eliberării prin moarte, că moartea confiscă şi eliberarea, fără să îi îngăduie să fie un act al vieţii.

            Îmi amintesc de zilele de până la înmormântarea tatălui meu. Am locuit în acele zile în casa unor vecini de vis-a-vis. Am privit numai de câteva ori, şi niciodată cu insistenţă, fereastra camerei unde zăcea leşul tatălui meu. Mă uitam pe geam mai degrabă din curiozitatea de a experimenta cum se vede afară de la etaj, întrucât casa mea nu avea niciunul. Vedeam pentru prima dată cât sunt de înalţi cei câţiva copaci din curte, cărora până atunci nu le ştiam decât umbra. La cinci ani câţi aveam, noutatea asta cântărea la fel de mult ca moartea tatălui. Şi mai grozavă a fost descoperirea unor pachete cu smochine în balconul vecinului. Mâncam una după alta. Îmi plăceau şi nu primisem decât de foarte puţine ori. Dar, sunt sigur acum, aveau gust de moarte. Le simţeam toată împotrivirea de a fi mâncate, parcă îmi spuneau că nu au nimic de-a face cu mine, dulceaţa lor, gustată, părea să arate către sine ca în viitoarele manuale şcolare de limbi străine, în care obiectele poartă un nume al lor, iar tu trebuie să îl înveţi fără a-ţi fi îngăduit să le atingi. Şi mi-a rămas în minte că era un frig ca de toamnă, care îmi îngheţa mâinile pe pachetele de smochine desfăcute cu greu şi mă împiedica şi el să simt că le mănânc, aşa cum în toamnele răcoroase şi iarna, orice ai face, chiar şi când fumezi o ţigară, chiar şi când săruţi pe cineva, pare să fie numai o simulare a ceea ce ai face cu adevărat vara sau în casă. Şi tatăl meu murise în miezul verii.

            Mă iau după credinţele religioase mai vechi care erau convinse de puterea copiilor de a profeţi şi cred şi eu că mi s-a descoperit atunci moartea. Înstrăinându-mă de mine şi de tot ce este în jur, cuprinzându-mă într-un frig împotriva firii, încât nimic din ce făceam nu mai reuşea să fie firesc şi astfel trecut cu vederea. Era preschimbată într-un fel de moarte viaţa fiului născută din moartea tatălui, din eliberarea de el prin joaca nevinovată a gusturilor dulci. Nelămurirea avută de mic – de ce nu se vede în casele oamenilor în timpul zilei, deşi este lumină? – parcă primea un răspuns. Descopeream că şi în zi este destul întuneric, că moartea reuşeşte să găsească întunericul ăsta şi să pătrundă în case. Nu este un oaspete nepoftit, ci afli atunci când apare că locuiai în casa ei fără să ştii.

            Numai ca un oaspete ocazional, moartea apare într-o nuvelă a lui Cehov, în care o căţeluşă pierdută nimereşte în trupa de animale a unui dresor de circ. Moartea venise să ia gâscanul trupei. Mi-a rămas în minte descrierea gâtului său lung şi slab, devenit neputincios în a-i mai susţine viaţa. Aşa sunt şi braţele atârnânde din picturile care înfăţişează coborârea lui Iisus de pe cruce, mai cu seamă cele renascentiste. Pictorii erau bine documentaţi, fiindcă braţele cadavrului atârnă întocmai. Unii pictori adăugau îngeri plângând de o parte şi de alta a trupului lipsit de viaţă. Înduioşează mai puţin chipul omului mort, întrucât ca oaspete mereu pe jumătate prezent, moartea este privită în faţă, mai mult însă neputinţa din membrele subţiri ale omului, cum era şi gâtul gâscanului.  Orice luare la rost a morţii, înfruntare sau abandonare în ea, ba încă şi gestica lui Hamlet din monologul despre a fi şi a nu fi, sunt strivite în slăbiciunea mâinilor atârnânde. Pare că aşteptăm ca omul să mute cumva lucrurile, să îndepărteze răul cu mâinile, mai mult decât o poate hotărârea lui. Aflăm că nu poate, privindu-i mânile moarte. Sau nu vrem să i le privim, şi i le legăm cu sfoară când este depus în raclă, pentru a-i sta cu solemnitate pe piept. Asupra lor atârnă toată greutatea morţii, ţărâna pe care ne-o dorim să-i fie uşoară. Nicidecum nu se cuvine să socotim o laşitate înduioşarea omului faţă de sine când se simte strivit de moarte. Disperarea omului de a împinge moartea de la sine este cu totul umană. Vorbeşte despre viaţa umană.

            Îmi amintesc de un tânăr, cel mai probabil schizofrenic, care coborâse pe şinele metroului. Striga ceva delirant despre tatăl său, aşteptându-şi moartea. Ar fi fost o moarte luminată orbitor de farurile metroului, o eliberare luminoasă de chinurile sale. A fost însă salvat de paznicii de la metrou. Ţinut de braţele lui care nu se împotriveau. Evident, era împiedicat să mai încerce să se arunce. Unii paznici îl linişteau aproape îmbrăţişându-l. Tânărul delira în continuare, se sfădea mai departe cu tatăl său, însă vocea lui se domolise, suna acum ca o tânguire. Ai fi spus că revolta lui faţă de viaţă biruise şi în chipul acesta, mergând cu braţele moi în preajma altor braţe care îi ofereau mângâiere. Moartea luminoasă şi fulgerătoare era dată la schimb pentru o slăbiciune pe care o putea cuprinde lumina, este drept domoală, a blândeţii umane. Oricât de fragilă va fi fost ea, căci în mod sigur, odată salvat de pe şinele metroului, tânărul schizofrenic a cunoscut din nou duritatea mânuirii lui de către alţii, târgul meritase. Nu pentru că îi fusese salvată viaţa, căci până la urmă nicio viaţă nu poate fi salvată, ci pentru că apucase să cunoască miezul ei uman. Dacă tânărul ar fi reuşit să se oprească din şuvoiul delirului, ar fi avut multe de povestit despre viaţă. I s-ar fi adunat mulţi în preajmă să-i asculte vorbele, poate chiar şi tatăl său.

            Sau am auzit despre un alt tânăr schizofrenic, şi el revoltat împotriva tatălui său. Dorise să-i pregătescă o răzbunare cruntă pentru răul pe care îl simţea venind de la el. Se pregătise îndelung pentru asta. Umbla zi de zi prin oraş, se strecura prin gangurile mirosind a urină, printre blocuri şi case, speriind copiii care se jucau pe stradă, iar părinţii îi trăgeau mai departe de el, gândind că tot rătăceşte aşa prin toate cotloanele cu gândul de a face rău cuiva. Însă nici nu rătăcea, nici nu se putea gândi la altceva decât la planul răzbunării sale. Căuta cu înfrigurare nişte lanţuri, pe care le-a găsit până la urmă în portul oraşului. Nu erau chiar cum şi-ar fi dorit. Nu străluceau, erau ruginite, mâncate de sare şi de ele rămăseseră lipite scoici moarte. Nu mai avea nimeni nevoie de ele, dar le-a furat de acolo foarte atent, pentru a nu fi observat. Le-a vârât sub haină şi mergea spre casă ţinându-se de pântece, cocoşat de greutatea lor. Încheieturile mâinilor îl ardeau de durere, dar simţea că deja începuse răzbunarea aceea teribilă pe care o plănuia. S-a strecurat seara în casă, dar nu a dat de bănuit nimănui nimic, tatăl, mama şi sora lui mai mică fiind mulţumiţi că nu l-a mai apucat iarăşi un acces de furie, cum i se întâmpla în fiecare seară. Nici nu ştiau că de multă vreme mintea lui nu fusese atât de lucidă. Cu grijă pentru a nu trezi pe nimeni, a doua zi dis de dimineaţă, când toţi dormeau, a ieşit din casă. A trecut prin ceţurile dese ale acelei dimineţi şi a ajuns până la unul din multele poduri ale oraşului străbătut de canale. Era podul cel mai impozant, cu statui de lei la ambele capete. Sub el se căsca o adâncime uluitor de mare, cât să poată trece pe acolo nave înalte. Şi-a legat un capăt al lanţului de gât şi un altul de pod. S-a dezbrăcat de cămaşă, pentru câteva clipe a simţit frigul dimineţii şi i-a venit să se îmbrace la loc, iar apoi s-a lăsat să cadă în gol. Până să îi fie curmată viaţa de strânsoarea lanţului, i-a auzit izbitura metalică de parapetul podului. Suna ca un clopot de biserică.

            Probabil că din pricina asta, tatăl lui s-a trezit. Morocănos, fiindcă era prea devreme, şi-a tras pantalonii peste cei de pijama, s-a îmbrăcat cu o haină mai lungă şi s-a dus la pod. S-a aplecat peste parapetul podului acolo unde fusese legat lanţul. De acolo, i-a strigat: „Hei, cum ai reuşit să ridici podul ăsta? Credeam că o să pierim pe stânca aia de care ne prinsesem după naufragiul corabiei noastre, căci valurile nici până acum nu s-au domolit. Vom trece podul şi vom păşi pe insula asta, poate vom găsi ceva de mâncare şi apă. Dar de câte ori să-ţi spun că nu este frumos să stai cu limba scoasă?” Căci da, tânărul spânzurat, vânăt la faţă, murise cu limba scoasă. „Şi nu ţi-am spus că trebuie să ai unghiile curate? Uită-te la tine, sunt pline de rugină!” Şi tânărul s-a ruşinat. Şi-a privit unghiile şi erau într-adevăr foarte murdare. Fireşte, şi-a tras limba în gură şi a început neîncrezător să-i vorbească tatălui său: „Eşti o nălucă. Nu este nicio insulă aici şi nu am naufragiat de nicăieri. Pur şi simplu am trecut prin oraş şi m-am spânzurat de podul ăsta. Asta-i realitatea.” „Bine, bine, acum după ce ai trecut prin ceaţa asta deasă, mă înveţi tu pe mine ce este real şi ce nu? O să discutăm mai târziu despre ce este realitatea, dar acum ridică-te de acolo şi grăbeşte-te să mă ajuţi să ne înjghebăm ceva pe insula asta.” Şi s-a ridicat, urmându-şi ruşinat tatăl. Prin spatele lui, încerca să-şi cureţe unghiile. Într-adevăr, era multă treabă de făcut. Tatăl tânărului şi-a dat repede seama că doar ziua era cald pe insulă, însă noaptea era foarte rece, băteau sălbatic vânturile venite dinspre mare din toate părţile. Aşa că s-au apucat să-şi construiască o casă din tulpini de copaci. Tatăl nu-şi cruţa deloc fiul de la muncă. Munceau cot la cot la ridicarea casei, dar tânărul, în virtutea puterii sale mai mari, primea sarcini mai grele. Căra toată ziua buştenii întâlniţi în pădure, şi erau grei, pentru că proveneau de la copaci bătrâni doborâţi de furtuni. Tatăl lui meşterea unelte şi îl ajuta să îi taie şi să-i înalţe.  Au terminat de făcut casa, dar mai era mult de muncă şi în fiecare zi. Ba să adune şi să încerce fructele întâlnite în pădure – au trecut prin dureri crunte de burtă şi vărsături până să îşi dea seama că nişte boabe negre care creşteau în tufişuri erau comestibile, iar altele albe erau otăvitoare -, ba să construiască din plante asemănătoare răchitei o colivie pentru papagalul care le îngâna vorbele cântându-le răsunător laolaltă, ba să caute un curs de apă sau să adune roua de pe frunzele mari şi cărnoase ale plantelor bizare întâlnite pe insulă. Tânărul robotea de dimineaţa până seara, istovit chiar şi când nu erau de făcut treburi grele, căci atunci tatăl îi poruncea să împletească nuiele şi să ţeasă perdele din pânze de păianjen, pentru a stăvili pătrunderea insistentă a insectelor în casă, care simţiseră bine că sângele noilor oaspeţi ai insulei, singurii oameni de pe acolo, avea un gust nespus de dulce. Şi erau unele pânze croite dintr-un fir galben-auriu, cele mai de preţ. Se găseau foarte greu. Deseori, în căutarea lor, tânărul se îndepărta de casă şi adormea în iarbă. Aşezat pe spate, privea stelele. Niciodată nu văzuse atât de multe în oraşul lui, încât mereu credea că vorbele spuse despre mulţimea stelelor sunt doar nişte scorneli poetice. Atunci îi venea în minte ca un fel de amintire nedesluşită gândul că este mort. Se speria privind la ierburile mari şi întunecate din jurul lui, dar era atât de istovit, că adormea de îndată şi a doua zi i se părea că gândul acela fusese un vis.

            Nu ştiu ce s-a întâmplat mai departe. Probabil că s-a adâncit atât de mult în păduri căutând pânza aurie de păianjen, încât a rătăcit drumul spre casă, fără să apuce să vorbească vreodată cu tatăl său despre realitate, aşa cum îi promisese. Sau poate că încurcase din nou boabele albe cu cele negre, şi a sfârşit otrăvit pe undeva. Ori poate că l-a muşcat un astfel de păianjen, s-a trezit din pricina veninului în miezul unei nopţi cu lună plină şi s-a spânzurat cu o liană de un copac, chinuit că nu poate desluşi dacă este mort sau nu. Însă este sigur că înainte de a muri a avut grijă să-şi cureţe unghiile.

            Mi-ar plăcea ca acum să fiu un fel de Solomon aşezat pe tron şi sprijinit într-un cot, iar cu cealaltă mână netezindu-mi o barbă lungă, orientală, să judec dacă tânărul din poveste era mort sau viu. Şi să deosebesc viaţa de moarte, ori să răspund dacă viaţa merită trăită. Când mi-ai fi venit în sala tronului pentru a afla răspunsurile – căutate de tine nu în momente de oţiozitate cugetătoare, ci în toate drumurile tale chinuite şi în singurătatea hotărârii de a-ţi lua viaţa -, ai fi plecat după aceea cu entuziasmul celui vindecat în chip miraculos, pe drumurile cele mai umblate de ceilalţi, aşa încât să le poţi vesti minunea, fără să mai poţi rezista să te ascunzi în odaia unde îţi tratasei neliniştile cu pastile. Nu stau însă pe un tron, nu mă înalţ deasupra acestor întrebări nici într-atât încât să le calific drept probleme fără răspuns. Mai curând mă aflu înnodat printre legăturile încâlcite dintre viaţă şi moarte. Este îndeajuns să ies din baia unde spălându-mă ştiam că înseamnă ceva grija de sine, iar apoi să intru în camera mirosind a fum de ţigară, ca şi cum un altul ar fi fumat acolo, nu eu, şi mă văd viu şi mort aproape în acelaşi timp, ba încă şi în mod ridicol, cu prosopul legat la mijloc. Ba încă şi cu un prosop cu broderii de toate culorile, de nu pot avea nici măcar o înfăţişare sobră, asemănătoare celei a statuii scribului egiptean care îşi scria şi picta chipurile vieţii sau morţii, văzute cu ochii lui bine prinşi în contururi negre. Desigur, ne putem îmbrăca în haine cu care să nu ne fie ruşine să ne prezentăm în faţa altora şi să dezbatem despre viaţă şi moarte. Însă în hainele astea prezentabile tuturor, problemele de viaţă şi moarte sunt batistele care ies din buzunarele sacourilor elegante. Ale noastre sunt însă părţile întunecate, nedesluşite, unde, până la sfârşitul ce ne vine din afară, ne sunt îngăduite răsuciri printre lucruri deopotrivă vii şi moarte. Aşa împărţite, lucrurile astea ne îndreptăţesc schizofrenia, rătăcirea minţii, nicidecum voinţa sfârşitului.

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment