Alexandra Niculescu revine pe www.omiedesemne.ro cu o proză cu aer oriental și la fel de convingătoare ca precedentele. Pentru cei care n-ați citit până acum povestirile Alexandrei, vă reamintesc că în 2012 i-a apărut cartea de proză scurtă „Săptămȃna merelor coapte”, iar în 2014 Editura Herg Benet i-a publicat volumul „No, thank you”.

Culoarea vinului roşu

     Fiecare zi de luni începea la fel: ştergea praful de pe pianină, ofta de două ori cu privirea pe clapele pe care nu le atingea niciodată şi ajungea la fereastră. Deschidea geamul din interior şi verifica cele patru colţuri în care era bine fixat afişul oraşului ei natal, Salerno, care nu lăsa aerul să răzbată înăuntru. Dacă piunezele începuseră să iasă, le împingea la loc, îşi trecea palmele peste imaginea care ţinea loc de fereastră şi respira. De cincisprezece ani nu schimbase imaginea, nici ritualul. Aştepta cu ochii pe o casă de culoarea cajuului pȃnă suna telefonul şi auzea vocea Cinziei.

– Cum mai e pe la tine, Rafaella?
– Mai bine zi-mi, au reuşit să-l dea jos pe Bandini?
– Da’ de unde, tot mai mulţi se aciuează pe lȃngă el. Măcar putem să vorbim la telefon, nu-i aşa rău, şi pe urmă, mie, culoarea vinului roşu mi-a plăcut întotdeauna.

      Dialogul era întrerupt de fiecare dată de rȃsetele lor, pȃnă cȃnd Cinzia relua:
– Cu muzica e mai greu, să asculţi doar ce vrea Bandini, da’ ne-am obişnuit, nu toţi am studiat pianul, ca tine.
     Se auzea al treilea oftat al Rafaellei şi conversaţia se termina:
– Pupă-l pe Said, pupă-i pe Laura, pe Chiara, pe Donato şi pe Michele.
     Pe Said îl pupa tot mai rar, era bărbată-su şi nu-i plăceau aşa mult pupăturile din Italia. Mereu îi spunea:
– Mai termină de meliţat cu Cinzia, trebuie să laşi în urmă trecutul.     
    Totuşi o lăsase să-şi pună poza mărită a oraşului ei în locul ferestrei. Îi aruncase doar:
– E o sminteală.

     O luase cu cincisprezece ani în urmă, cȃnd Bandini venise la putere, instaurase culoarea vinului roşu şi muzica bandoneonului şi nimeni nu luptase cu el. Fratele ei încercase, ieşise afară îmbrăcat în albastru, făcuse trei paşi şi-l ridicaseră. Reapăruse după două luni, în culoarea vinului roşu, ascultȃnd muzică de bandoneon în căşti. Nici în casă nu se mai dezbrăca. Cȃnd a început să vorbească, au înţeles.

– Bandini e cel de care are nevoie ţara, am fost cu prieteni adevăraţi şi mi-au arătat, am avut onoarea să urmăresc şaizeci de filme cu el, e un talent. La început mi-a fost greu, trebuia să scriu o cronică după fiecare film şi nu ştiam ce să scriu, mi-au dat o listă de cuvinte, doar pe ele le puteam folosi. Cu cȃt scriam mai mult, cu atȃt lucurile îmi erau mai limpezi.

       N-a putut să-l ia cu ea cȃnd au început să se organizeze grupurile de fugă. Ea a ales Siria, auzise lucruri bune, putea s-o ia de la cap. La început n-au vrut s-o accepte, erau deja prea mulţi din Italia, au vrut s-o trimită spre Turcia. Atunci l-a cunoscut pe Said şi i-a zȃmbit cȃt de mult a putut pȃnă l-a convins s-o ia de nevastă. A durat mult pȃnă l-a învăţat să-i pronunţe numele, se fȃstȃcea mereu.

– Rafeella e un nume greu, mie îmi place Ashraqat sau Fawziya, astea sunt nume pe care oamenii le pot rosti cu plăcere.
      Între timp a pus-o să înveţe araba şi să-i gătească kibbeh şi kanafeh.
– Ai venit aici, trebuie să te afunzi în cultura noastră, spunea.

      Aşa că făcea băi de cultură şi gătea tot mai mult pȃnă cȃnd Said şi-a dublat burta şi zȃmbea satisfăcut. Îl mai supăra ceva: întȃlnirile ei cu italienii – Laura, Chiara, Donato şi Michele.
      Cei patru erau geamandura înţelegerii dintre soţi, cum afla că se văzuseră, ochii lui de miere dogorau, scotea gemete de tȃnguire, o înşfăca de braţe şi ţipa:

– Eu sunt un bărbat modern, te-am lăsat să faci ce vrei din casa mea, ţi-am luat pian,  frigider şi cuptor cu microunde, ce-ţi mai trebuie? Într-o zi v-am ascultat: Italia, Italia şi iar Italia, doar viaţa voastră de dinainte şi ştii că nu e bine. Un cuvȃnt bun despre Aleppo, despre soţul tău, despre pian, n-am auzit. Te-am îndopat cu baklavale şi basbousa şi degeaba.

      Spumega în faţa ei, iar ea avea doar un gȃnd: nu e pian, e o pianină. După ce i-o adusese îşi luase obiceiul să se aşeze singur şi să cȃnte cele cȃteva cȃntecele pe care le ştia, încercȃnd s-o îmbie. Îi făcea semn din cap să se apropie, ea venea încet, ca şi cum ceva o împingea înapoi, se aşeza pe cei cȃţiva centimetri de scaun lăsaţi liberi de el şi privea. Nu putea să atingă clapele.

      Said nu se oprea pȃnă nu adăuga:
– Toată casa e ticsită de nimicurile tale din Italia, că păpuşa asta e…, că geamantanul ăsta însemnă…, că bibeloul ăsta ţi l-a dat…, pe toate le-am acceptat. Am învăţat pȃnă şi să-ţi pronunţ numele corect: Ra-fi-e-lla… şi la ce bun? Unchiul Abdul spune mereu: casa ta musteşte de Italia, fă ceva.

     Pe urmă se calma, lua ziarul, care zăcea întotdeauna pe canapeaua de lȃngă fereastra ce dădea spre Salerno şi întreba:
– Azi găteşti mahshi? Hai, că-ţi iese aşa bine, aştept.

      Ziua de luni, 20 iunie, a început la fel ca toate celelalte. A şters praful de pe pianină, a oftat o dată şi, cȃnd să ofteze a doua oară, a sunat telefonul. S-a încruntat, nu verificase încă fereastra. A răspuns şi n-a mai auzit acelaşi cum e pe la tine, Rafaella? ci:
– A plecat Bandini, sunt din nou toate culorile pe stradă şi se aud toate muzicile deodată.
– L-au dat jos? L-au îndepărtat pȃnă la urmă?
      Vocea cealaltă zornăia veselă şi nerăbdătoare.
– Nu, cine să-l dea? A plecat la Hollywood, o să fie actor, e şi-n ziare, n-ai citit?

       A lăsat să-i cadă încet receptorul, n-ar fi vrut să se lovească şi să se strice sau să zgȃrie parchetul, l-ar fi supărat pe Said, lucrurile costau şi el verifica starea parchetului în fiecare zi cȃnd se întorcea de la cafenea. Pe urmă a revenit la ritualul ei. S-a uitat pe rȃnd la fiecare colţ, a mȃngȃiat afişul şi s-a plimbat o vreme prin cameră frȃmȃntȃndu-şi palmele şi ştergȃndu-şi-le pe fustă. După o jumătate de oră s-a apropiat iar de fereastră, a scos piunezele, le-a lăsat să cadă pe pianină, a împachetat poza şi a aşezat-o lȃngă ele.

    Prin fereastră i se descoperea Piaţa Al-Madina, asfaltul strălucea şi cȃţiva copii se jucau cu o bicicletă. Mirosea a soare şi a trecut. Fusese o străină cincispreze ani şi nu mai era. A scotocit prin albumele lui Said şi a găsit o poză a oraşului. Trebuia doar s-o mărească şi s-o aşeze în geamantan.

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment