Laurențiu Daniel Ginghină mi-a dat spre publicare în urmă cu ceva vreme o „primă parte a unui proiect mai larg”, așa cum afirmă în e-mailul trimis către redacție. N-aș putea să dau o explicație rațională cu privire la întârzierea apariției fragmentului din „Eremitul”.

Cred că pur și simplu mesajul s-a pierdut, așa cum se mai întâmplă uneori, prin numeroasele e-mail-uri primite. Regret acum că nu am publicat acest text mai devreme. N-aș vrea să repet uzata și cumva ridicola formulă „mai bine mai târziu decât niciodată”, fiindcă nu e cazul aici. Nu pot decât să-mi pun cenușă-n cap și să fac ceea ce trebuia să fi făcut deja în cele două luni care s-au scurs de la momentul primirii textului.

Înainte de asta însă, trebuie să reproduc laconicul mesaj autobiografic al autorului: „Absolvent al unei facultăți de Litere. Absolvent al unui Master în Filosofie. Pasionat de literatură și, în unele nopți, de scris.” Nota bene, aflu de pe facebook că Laurențiu s-a născut în Galați, că în prezent trăiește în Cluj-Napoca și că facultatea de care a pomenit este Universitatea Babeș-Bolyai.

Eremitul (I)

Simțeam cum amândoi priveau nu fără o
oarecare duioșie întoarcerea lor în trecut. – W.G Sebald

                                                                        I

Zâmbetul celei al cărei nume nu-l vom pomeni era cea mai prețioasă podoabă a ei, iar când i se desfășura încet pe întreg chipul, catifelat, energic, zâmbetul acesta pătrundea cu o ușurătate dezarmantă fiecare făptură care se întâmpla să i-l întâlnească. Bărbatul al cărui nume nu-l vom pomeni nu avea nicio podoabă, dar avea în schimb o datorie – aceea de-a revedea cu atenția și încordarea unui jucător de șah toate posibilitățile prin care să stârnească pe chipul femeii acel zâmbet pe care îl asemăna, în lungile nopți când nu putea să doarmă, cu imaginea unei frumoase flori de lotus, care se deschide în liniștea nopții pe suprafața lacului brăzdat timid de o bătaie ușoară de vânt, înmiresmând aerul și lăsându-se încorsetată în raze de argint.

În sânul fiecărui lucru nou există deja sâmburele putreziciunii, altfel eternitatea ar fi plictisitoare, iar brațele subțiri, strânse și manevrate cu dibăcie și generozitate înr-un dans de bal, cutele insinuante sub rochie, angajamentele și promisiunile, confidențele și privirile fugare pe deasupra meselor, limbajul secret care ia naștere ca o nouă civilizație alcătuită din doar două ființe, toate se năruie treptat, ape reci și tulburi fărmițează și în cele din urmă rup zăgazurile, tot acel sistem de apărare în formă de stea, construit și reconstruit cu fiecare făgăduială, se năruie, ducând cu sine totul, spălând cuvintele, iată acolo, în vârtejul care s-a format la baza podului pe care l-am străbătut îmbrățișați în nenumărate seri, rochia ta roșie, pantofii pe care ți i-am cumpărat, ceasul pe care mi l-ai dăruit, privește sus, pe deasupra acoperișurilor de ardezie, acel mănunchi întunecat nu sunt păsări care zboară haotic, îngrozite, ci sunt fotografiile noastre, cineva trebuie să fi uitat să pună capacul cutiei de pantofi, în care noi am adunat, de-a lungul anilor, dovezi ale lumii descoperite.

Imposibil de înțeles această fascinație pentru depozitare, scrisori, fotografii, petale uscate din vechi buchete între pagini de cărți, o eșarfă pe care ea a uitat-o într-o seară, iar tu nu i-ai mai înapoiat-o, ai păstrat-o din dorința de-a avea ceva de-al ei pentru mult timp. Cât de amuzant și inutil, îți zici. O eșarfă să aibă pe lume o durată mai lungă decât gâtul înfășurat în ea. Privit de la distanță, bărbatul al cărui nume nu-l vom pomeni aici nu stârnește niciun fel de interes. Cea mai mare parte din zi și-o petrece muncind la un birou dintr-o clădire cu multe etaje, revizuind hârtii, semnând acte, la fiecare două ore se ridică de pe scaun și merge până la cel mai apropiat dozator de apă, de unde revine la locul său, salutând printr-o scurtă mișcare a capului cele câteva fețe cunoscute care se întorc să îi răspundă.

În timpul liber se plimbă. Precum acel biet bătrân nebun, care-și părăsea în fiecare zi căminul pentru a bate cu piciorul lungi drumuri împădurite, încercând să fugă și totodată să se regăsească, bărbatul profită de fiecare oră goală pentru a-și afunda pașii în plimbări solitare pe străzi lăturalnice. După el, istoria unui oraș nu se regăsește în zonele centrale, la umbra monumentelor înalte golite de sens, întinate de umbletul și blițurile aparatelor de fotografiat, pe care puhoaie de turiști le folosesc cu un ochi gol, dezinteresat, obsedat doar de nevoia de-a imobiliza în timp trecerea lor prin lume.

Oamenii aparatelor de fotografiat, gândește bărbatul, oprit să-și mănânce pachetul pe o bancă, nu realizează că fiecare imortalizare este o reafirmare a condamnării lor la trecut. Kazantzakis imagina iadul bibliofililor ca pe o nesfârșită înfășurare a nefericiților în lungi giulgiuri de hârtie, până la sufocare, până la dispariție. Tot așa, gândește bărbatul, toți acei călători, dezobișnuiți să privească, vor fi treptat înghițiți sub marea de imagini. Într-una din aceste plimbări, probabil curios de ceea ce făceam, bărbatul al cărui nume nu-l vom pomeni s-a oprit în dreptul meu, sub cele câteva ramuri de caprifoi desprinse din gardul vechi, ruginit, al unei case pe care mă străduiam de câteva ore bune să o schițez. În casa asta, a început el, așezându-se lângă mine la baza gardului, a locuit pentru câtva timp un cuplu de tineri. Cred că el scria, iar ea cred că nu-și dorea decât să călătorească.

Am început să mă opresc zilnic pentru câteva minute în dreptul ferestrelor lor, urmărindu-le mișcările, gesturile, îmbrățișările, certurile, mângâierile, străduințele de a se acorda fiecare ca niște instrumente fine, capricioase, la nevoile și dorințele celuilalt. În scurt timp, am început să regăsesc un tipar, o recursivitate jucăușă la început, din ce în ce mai obositoare pe parcurs, aproape insuportabilă spre final. Însă niciunul dintre ei nu părea să fie conștient sau să intuiască acest lucru. Și-a așezat palma peste mâna cu care continuasem să desenez tot timpul cât vorbise, apoi s-a ridicat și mi-a spus numele său.

Trebuie să nu fi băgat de seamă atunci, însă întorcându-mă dupa ceva timp la desen am obsevat din spatele ferestrelor pe care le terminasem de desenat două urme, două rotunjimi, două chipuri care încetaseră de mult să mai aburească cu respirația lor sticla acoperită acum de murdărie. Îmi ieșise cu totul din minte, când, la o expoziție dedicată lucrărilor lui Peeter Leermans și a altor pictori olandezi ai epocii de aur, s-a aplecat lângă urechea mea, în dreptul tabloului Portrait of a Man, și mi-a șoptit cuvinte care, fără să îmi dau seama la acel moment, aveau să stârnească, după dispariția lui definitivă, dorința de-a scrie aceste rânduri.

Maeștrii olandezi au descoperit nemărginita întunecime a lumii, mi-a șoptit, iar tablourile lor împrumută ceva din angoasa resimțită atunci când aruncăm, în nopțile liniștite, o privire către cer. Astfel era cerul în acea seară rece de toamnă, iar eu îl priveam prin fereastra cafenelei în care ne opriserăm să ne încălzim, ascultându-i povestea, înregistrând fiecare detaliu și vibrație a vocii sale. Aduna pe chipul său acea combinație stranie de trăsături deopotrivă masculine și feminine, un Rodolfo Valentino ceva mai greoi, cu o voce care mai mult îți șoptea. Ochii îi rămâneau totdeauna ficși.

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment