Fără să fie lipsită de inerentele inadvertențe juvenile, proza Ioanei Tătărușanu este vie și incitantă, descriptivă pe alocuri, dar nu într-un sens rău (prozatorii tineri se feresc azi de descrieri ca poeții de metafore, ceea ce nu e întru totul justificat), fiindcă acele descrieri nu plictisesc, ci au un rol nutritiv pentru text, fluidizând practic structura narativă.

Iată ce-mi spune Ioana despre ea:

„Trec în clasa a douăsprezecea la Colegiul Național din Iași, sunt redactor-șef Alecart, public și editez în revistă. Am participat anul trecut la o lectură la Biblioteca Națională București, anul acesta am fost invitată la festivalul Actualitatea Cercului Literar de la Sibiu, am publicat proză în Euphorion. Am speranța că voi locui literatura spornic atâta timp cât voi crede că nimic din ceea ce poate face omul nu e mai viu, mai nutritiv și mai întemeiat.”

Indici

Asmuțită dintre case, biserica Sfântului Apostol Toma e coborâtă jos în port, miroase în altar a pește și dihănii marine, balcoanele urcă înspre chipul Mântuitorului din vârful cupolei în ritmul în care pescarii transpiră cu năduf deasupra plaselor goale și încâlcite, la orele dușmănoase ale dimineții, când sătenii pun cafeaua pe foc și copiii aleargă după microbuz.

La unison, se aud clinchetele neobosite ale zaharnițelor și unghiile mamelor și-ale nevestelor susurătoare lovind ritmic în ceștile de cafea, potrivind între degetele lor curate căderea zahărului pe fundul cănii, așteptând de partea cealaltă a căușelor, cu ochii din ce în ce mai limpezi, șuieratul trenului de București și primul dangăt.

Acum e timpul când Grigore intră pe poarta improvizată a bisericii și dacă plouă își lasă servieta la lumânărar, își sprijină mâna cioturoasă de marginea înaltă a răzătorii și își frământă fiecare pantof de două ori de lama ei demult tocită. Își scutură sutana și pe drumul înapoi spre lumânărar își frământă verigheta și-o sucește aprig pe falange.

Degetele lui Grigore, cu bătături săpate din ele, smucesc și ele și se-ndoaie și se clatină văitate, șănțulețele mâinii drepte agonizează, linia vieții se încruntă zbârcită și face rotocoale nefirești, zbârciturile monturilor și depresiunile mai line și ceva mai tinere se numără între ele ghicindu-și vârsta, când era copil știa câte zile are fiecare lună numărându-le pe monturi, acum toate se răzvrătesc la năvălirea celeilalte mâini care o strânge pe-a clopotarului și înșfacă servieta.

Grigore fusese băiat de altar, crescut în Moldova. Știa de la bunică-su rânduielile liturghiei, multe Evanghelii știa pe de rost și-alți câțiva Apostoli, știa să facă lumânări din ceară proaspătă, să potrivească tămâia în cădelniță și să sporească viteza slujbei, ieșirea cu Sfintele Daruri și Tatăl Nostru după cum vedea că femeile din biserică se înclină în mătănii din ce în ce mai leneșe și mai cuprinzătoare, iar  pleoapele sătenilor prind culoarea gălbuie somnoroasă a borșului de găină cu ochiuri de ulei și a somnului de la amiază.

De fierbințeala amară a verii Grigore se scutura ca de o boală și răcoarea vicleană a altarului o îmbrățișa hulpav, ca pe o presimțire. Peste vârfurile hornurilor soarele cădea mai devreme și-atunci copiii și bătrânii satului se strângeau ghem ca la un semn, fiecare la casa lui și se fereau parcă de-o amețeală care-i nemulțumea din ce în ce mai mult. Tăcerea dimpreună a tuturor le însuflețea credințele și gândurile negre și fiecare simțea pentru el că cerul își are paloarea lui de om bolnav și însetat ziua, iar noaptea adâncimea sticloasă a sângelui.

Marți, 20 aprilie 1983. Chestionarul de internare a pacientului

Π  Am înțeles că nu-ți place să ți se facă poze, de unde asta?

(Doctorul râde, doctorul râde și își sprijină capul de perete.)

R  Nu-mi place, mereu arăt altfel decât mă simt. Te las să-mi faci totuși o poză după ce vorbim. Să vedem cum ies atunci. (Ce ferestre frumoase ai.)

Π (Mulțumesc, sunt ale firmei de renovare.)  Doctorul își îndreaptă capul. Să revenim. Lui Sandu i-ar fi plăcut să fie pozat?

R Lui i-ar fi plăcut să fie filmat în timp ce cântă în biserică din toate unghiurile de o ceată de femei mirosind a zarzavat, cum știu că miroase și la tine în bucătărie. Așa era bunicul meu, peste tot reportofoane, să îl audă și nepoții lui cum cântă. (Tu văd că ai doar un radio.)

Π (Doctorul își amintește că are un radio în birou.) Sandu a fost mai întâi CFR-ist, cum s-a adaptat preoției când l-ai cunoscut?

R  Preoții nu sunt sfinți, domnule, au nevoie de vocație, dar au nevoie și de un alt spațiu, nu-mi dau seama exact ce e, dar seamănă cu procesul prin care mână oierul oile în țarc și ele se zbat și se trântesc unele în celelalte. Stau închise acolo și așteaptă să fie mulse. Sandu era un mare povestitor și călător. (Tu unde ai călătorit ultima dată?)

Î (Eu nu călătoresc, mie îmi place să stau aici. Își desprinde larg degetele de la o mână.) Continuăm. După cum ți s-a părut, avea apucături? Se comporta ca un preot?

R Sandu a stat câte puțin peste tot. În tren, a învățat să se apere și să fie aprig, biserica l-a mai domolit, l-a înțelepțit. Există în lumea asta gesturi universale, care nu sunt ale omului, ale gunoierului, ale mamei sau ale popei în întregime. De exemplu, răbdarea cu care întorcea paginile unei cărți cu rugăciuni. Aceeași cu care ani urmă composta biletele călătorilor. (Pari o femeie răbdătoare, meriți să fii mamă.)

Î (Toate femeile ajung la un moment dat mame.) Tu ai răbdare cu oamenii?

R Sunt tolerant, ce vrei mai mult? (Cea de pe perete e fata ta?)

Î (Am desenat-o). Mai ai puțină răbdare. Cum a fost în sat acolo, în Fântânele? A fost cum ți-ai dorit când te-ai mutat?

R  La început, nu-mi doream nimic. Îmi doream doar să am un copil fericit. (Nu o să te întreb dacă ești fericită.)

Î (Nici eu pe tine.) Îmi spui ceva despre copilăria ta?

R Am crescut cu bunicii mei într-o livadă, bunicul a fost dascăl la biserică și bunica profesoară de română. Și în satul lor, în Vlădiceni, se întâmplau tot felul de ciudățenii. Pentru mine la 6-7 ani un om beat era o poveste fascinantă și o femeie care plivea de dimineață până seara era fermecătoare. Când mă întreba cineva ce vreau să mă fac când o să fiu mare le ziceam că prășitor vreau să fiu. (Tu ce răspundeai?)

Am crescut între zarzavaturi și mirosuri puternice de mâncăruri. Duminica mergeam întotdeauna la biserică, eram mic și stăteam la strană cu bunicul în partea bisericii destinată doar bărbaților. Când am crescut, unchiul meu s-a spânzurat. Am știut mult timp că a murit de o boală care-i creștea bube pe cap, ceea ce nu era departe de adevăr, findcă avea o cicatrice mare pe chelie.

Mai târziu a murit bunica, după ce amenințat-o pe mama să șteargă de praf mobilele și să-i apreteze mileurile, că dacă nu o blestemă. M-au fascinat morțile la țară, cu priveghiul acela înfricoșător care s-a păstrat, cu intrigile lor bătrânești și cu fețele zbârcite ale moldovencelor care bârfesc la poartă. (Cred că ți-a apărut un rid)”

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment