Alexandru Ionuț s-a născut pe 13 decembrie 1995. Iată ce ne mai spune despre el în scurta biografie trimisă la redacție: „Am terminat un liceu, încerc să termin o facultate, deși ar fi trebuit să o fac de un an deja. Citeam Idiotul când am zis că pot și eu să scriu. Șase ani mai târziu încă nu pot să scriu, așa că încerc marea cu degetul. Nu am o profesie anume, muncesc ca să supraviețuiesc și mă consolez cu gândul că scrisul mă va salva cumva de toate relele pământului.”

E o notă biografică în doi timpi, fiindcă Ionuț ne-a trimis două texte, la interval de aproximativ două luni. Primul, „O carte a naibii de bună”, nu prea m-a convins, însă nu l-am respins întrucât, așa cum veți vedea, are, pe lângă zonele neconcludente, și părți destul de reușite. Cea de-a doua povestire, „Luminile de pe dealuri”, e mai bine articulată și conține ceva mai multă emoție, e mai credibilă, angajează cumva cititorul și creează un fel de empatie față de vocea narativă.

Am decis că ar fi bine să le postez pe amândouă, ca să vedeți și voi diferențele, mai ales că nu sunt de prea mare întindere și se pot citi destul de ușor. Cred că, mutatis mutandis, ar putea fi două texte destul de reușite. Publicarea pe www.omiedesemne.ro e un semnal de încurajare. Poate mă înșel, poate nu, însă cred că Alexandru Ionuț are potențial. Aștept cu interes clipa când o să confirme această previziune.  

O carte a naibii de bună

Știu că fiecare din voi a întâlnit la un moment dat o carte a naibii de bună. Eu am întâlnit multe de-a lungul vieții, Războiul șfârșitului lumii, Baladele usturoiului din Paradis, Problema celor trei corpuri și multe altele, dar niciuna ca asta. Am găsit-o într-un anticariat, era o ediție veche, dar care se prezenta decent. Nu cădeau filele din ea, nu era măzgălită sau altceva, doar patina timpului îi lăsase o nuanță de galben pe la colțurile paginilor.

Se numea Povestirile mele preferate și nici acum nu-mi dau seama ce m-a făcut să o cumpăr, pentru că de obicei în anticariate caut doar nume mari la prețuri mici. De autor nici nu auzisem până atunci. Era o carte cu povestiri scurte, ușor de citit, unele amuzante, râdeam cu lacrimi la ele, iar unele triste. Fiecare povestire aducea ceva diferit, o idee nouă, un suflu nou și așa curgea pagină după pagină. Pe lângă povestirile astea a fost și una specială, Vânătoarea de vrăjitoare.

Acțiunea se petrecea în Papua Noua Guinee. Un cuplu aflat în luna de miere picase în mijlocul unei vânători de vrăjitoare. Oamenii umblau cu macete, porniți s-o ucidă pe vrăjitoare, cea responsabilă de moartea câtorva oameni din sat. Realitatea era că femeia nu era responsabilă de așa ceva, dar vrăjitoare era, sau a fost nevoită să devină una pentru a se salva.

Modul a fost original și nu prea. A făcut vrăjitorie vodoo, iar aici am fost puțin sceptic cu privire la povestire. Vodoo în Noua Guinee? Dar am trecut peste, am decis să mă bucur de ce urma. A făcut păpuși vodoo pentru întreg satul, iar apoi a început să-i ucidă pe cei care o urmăreau. Asta a stârnit furia celorlalți săteni și iar au plecat să o caute înarmați cu sape, greble, macete, cuțite sau baroase.

Am uitat să vă spun că vrăjitoarea trăia împreună cu copiii în junglă, altfel ar fi fost de mult ucisă. Unele femei încă sunt arse pe rug, poate chiar în timp ce vorbim. Serios, nu e glumă, puteți să vă interesați, vrăjitoria e o luptă pe viață și pe moarte acolo. În fine, în cele din urmă se pare că nu a fost suficient de puternică să îi ucidă pe toți și-a fost sfâșiată de mulțimea furioasă.

Autorul a făcut o descriere amănunțită a măcelului, iar stomacul mi s-a întors pe dos când creierul proiecta imaginea unor picioare zdrobite centimetru cu centimetru, în timp ce femeia urla. Cuplul aflat în luna de miere, în lumea de fiere, a reușit să ia copiii și să lase în urmă locul acela. Câtva timp după ce-am citit m-am interesat de fenomenul ăsta și am aflat că este adevărat. Ce gust amar am avut și încă mai am când mă gândesc că femei singure sunt prada unor fiare.

La ceva timp după ce-am terminat cartea și într-o după amiază leneșă, când rumegam în minte câteva povestiri, mi-am adus aminte de asta și de modul în care se făcea o păpușă vodoo. Era un mod absurd: femeia se folosea de niște bucăți de bumbac și de coajă de copac ca să redea forma unui om.

Cel mai important era ca păpușa să aibă un fir de păr de-al persoanei respective și incantația putea să fie făcută doar de două ori pe lună. În plictiseala mea am decis să-mi confecționez și eu o păpușă, dar am zis că trebuie să o fac cum trebuie, de mărimea unui bebeluș. Am decis să o fac din silicon și să încerc să redau cât mai fidel posibil natura și forma mea.

Am apelat la serviciile unui specialist, bineînțeles, și am dat fire de păr din plin. Rezultatul a fost satisfăcător, dar în noaptea când a trebuit să fac ritualul, care nu implica vreun sacrificiu sau lucruri ciudate, ci doar o incantație, mi-am dat seama cât sunt de penibil încercând să fac lucrul ăsta. Sigur, dacă mi-ar reuși, aș putea să fac nenumărate lucruri, dar cum aș putea?

Am terminat ritualul din povestire și nu se întâmpla nimic. Chinuiam cumva păpușa, iar eu nu simțeam nimic. Asta până când am început să percep vag o atingere. Apoi mi-am simțit palmele pe tot spatele când țineam în mână păpușa. A fost ceva incredibil, îmi reușise magia vodoo. Acum știu că o să mă duc în iad și cumva îmi pare rău, dar până atunci pot să-mi fac masaj de câte ori vreau, unde vreau. Să nu mai spun că nu mai există zonă unde să am o mâncărime și să nu mai pot să ajung.

Luminile de pe dealuri

În fiecare seară, de luni până vineri, când mă întorc de la serviciu, merg paralel cu satele de pe dealuri. Sute de luminițe formează un cerc sau sunt dispuse pe câte o linie, arătând cum s-au dezvoltat satele și cum oamenii, de-a lungul timpului, și-au ridicat cămine. Îmi ia cam patruzeci de minute să parcurg tot drumul până acasă și deseori ajung foarte obosit. Mai am putere doar să fac un duș și să mă spăl pe dinți.

Nu am mai luat cina acasă de foarte mult timp și culmea este că încă mai am vreo cincisprezece kilograme în plus. Până să adorm încerc să mă uit la un film sau la un documentar, dar niciodată nu reușesc să văd mai mult de primele zece minute. Asta este viața palpitantă pe care o duc, punctul de maximă intensitate al vieții mele fiind drumul spre casă.

Luminile de pe dealuri m-au fascinat dintotdeauna. Îmi amintesc că aveam vreo cinci ani și mă duceam cu taică-miu la stână, iar uneori ne întorceam seara. Pe câmp era beznă totală și se vedeau doar două lucruri: porțiunea de drum luminată de farurile mașinii și luminile de pe dealuri. Era ceva magic pentru mine.

De câte ori le privesc nu reușesc să cuprind întreaga lor semnificație, să înțeleg câți oameni trăiesc sub luminile acelea și cum trăiesc. De exemplu, iarna, când un vânt mai puternic îmi mișcă mașina și simt frigul în oase, chiar dacă în mașină sunt constant douăzeci și cinci de grade Celsius, nu pot să nu mă gândesc care din locuitorii acelor sate nu au reușit să facă rost de lemne pentru foc.

Sunt sigur că există măcar câțiva care stau zgribuliți sub niște maldăre de haine și pături pentru că nu au ce băga pe foc, iar apoi mă întreb: ce au pățit de nu și-au luat combustibil pentru sobă? S-au îmbolnăvit și au fost nevoiți să renunțe la job, iar puținele economii s-au topit pe medicamente ineficiente? Sau pur și simplu ăsta este stilul de viață, un bețiv nenorocit căruia îi arde doar gâtul și nu contează dacă are foc în sobă sau nu?

Mereu mă întreb dacă oamenii ăia sunt fericiți, pentru că eu clar nu sunt. Rutina și singurătatea au omorât în mine până și speranțele, iar acum sunt doar un robot care a rămas singur pe lume, într-o casă prea mare ca să o pot întreține singur, răsfățându-mă în singurătate. Cine crede că singurătatea nu are părți bune, ei bine, are dreptate. Nu are nicio parte bună, dar are ceva ademenitor, confortul de-a fi tu până la capăt, iar dacă nu ești cel mai bun prieten al tău, atunci ești pierdut.

O să începi să ai gânduri negre, cum ar fi sinuciderea. Recunosc, mă gândesc deseori la asta, pentru că nu am multe altele la care mă pot gândi. Nu am o persoană la care să mă gândesc, nu am grija că nu i-am mai cumpărat flori demult, nu mă gândesc dacă se supără că mi-am lăsat chiloții pe jos astăzi când am plecat. Mă preocupă exclusiv persoana mea și viitorul meu.

Uneori, când mă gândesc la asta, sunt la volan și mă îndrept spre casă. Mă uit în luminile albe și îndepărtate și mă gândesc că ar fi ușor să iau la țintă un copac. Trebuie doar să-mi scot centura și să dezactivez airbagul, iar eu o să fiu istorie. Oare câți dintre oamenii din satele alea se gândesc la sinucidere? Trebuie să fie câțiva. Or fi depresivi? Or fi bolnavi care nu pot să mai suporte durerile? Sau doar zic că au făcut tot ce puteau și că nu mai contează ce fac de acum încolo? Chiar simt o ușoară părere de rău că nu știu mai  multe despre ei, mai ales în momentele acelea.

Ziua, sau mai degrabă dimineața, când mă îndrept spre depozitul care o să-mi ia zece ore din viață în schimbul unor bani, văd doar niște căsuțe mici, forme nedeslușite, și-mi zic că au prins și ei viață și se duc spre joburile lor sau elevii către școală. Sunt sigur că există unii care nu fac nici una, nici alta, dar nu pot să-mi dau seama ce or să facă.

Sunt unii oameni, i-am văzut și la mine în sat, pe care-i găsesc unde îi las, în fața magazinului, cu câte o bere în mână. Zi după zi aceeași treabă și mă gândesc că și acolo sunt astfel de persoane. Dar dimineața nu pot să gândesc clar. În schimb, abia aștept drumul către casă, să văd luminițele albe care se pare că sunt singurele mele prietene, singurele care mă înțeleg cu adevărat și-mi acceptă și gândurile întunecate sau mai puțin îngăduite de oamenii normali. Cum am spus, de-abia aștept să le văd din nou.

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment