Alexandru Drăgănoaia a debutat editorial cu volumul de proză scurtă Lac în vacanță (Libris Editorial, 2020). Iată ce ne spunea anterior despre el: „Mă numesc Drăgănoaia Alexandru, sunt din Stolnici, jud. Argeș, căsătorit, doi copii plus o nepoțică de trei luni. De profesie sunt muzicant. Ca C.V. literar nu sunt prea multe de spus.”
Pe coperta a patra a volumului au semnat nume de prestigiu precum Doina Ruști și Andrei Crăciun:
„Povestirile lui Alexandru Drăgănoaia aduc în prim-plan micile drame ale lumii contemporane într-un registru realist și convingător. Sunt proze scurte, scrise cu acuratețe, în fraze concise, cu portrete care se țin minte și cu un imaginar legat de proza optzecistă și de plăcerile ei postmoderniste.” Doina Ruști
„Proza domnului Drăgănoaia mi-a sunat ciudat la ureche până când am înțeles cum și de ce: nu se mai scrie o asemenea proză astăzi!
Prozatorii noștri sunt (sau vor să fie) urbani, ba chiar atinși bine de globalizare, nu mai există această voce a unei lumi care nici ea nu mai este (ba chiar deloc) așa cum era. Nu mai sunt prozatori astăzi care să scrie despre tineri care merg cu vacile într-un sat românesc.
Și, pagină cu pagină, descoperi parfumul unei lumi care nu mai este (dar a fost) și vezi că prozatorul Alexandru Drăgănoaia are destule virtuți, dintre care cea mai importantă mi se pare stăpânirea artei dialogului.
Proza domnului Drăgănoaia este frumosă, acesta este adjectivul.
Și sper să mă iertați dacă o să cad în Dostoieveski și o să vă spun că este frumosă fiindcă este adevărată sau cel puțin așa sună vocea aceasta, care acum vine de atât de departe și nu intră în niciun cor.” Andrei Crăciun
Monone
Are chipul întunecat, nebărbierit și tras cum este. Și-a așezat acordeonul pe bordură, alături, un carton cu anunțul „de vânzare!”. Îl întreb de ce îl vinde. Mă privește o clipă, apoi întoarce capul. Mă așez în rând cu el, ne uităm la viermuiala orașului în amiază. După o vreme își drege glasul.
−Cântări mai ai și tu? mă întreabă stins, obosit.
−Câteva, luat de alții, și mai mult pe nimic. Omule, stai prost cu banii?
−Vezi că nu mai e de lucru și sunt încolțit de niște datorii. Totuși ar mai fi… ar fi o chestie… Ia zi, vii să cânți cu minte într-un loc? spune, și în priviri i se aprinde o fărâmă de speranță.
Știm toți că are probleme cu băutura, din cauza asta se colaborează greu cu el, altfel e muzicant bun.
−Unde într-un loc? Când?
−Vii sau nu vii… zice simțindu-mi nehotărârea. La țigani! Cântare țigănească! La „curtea” unui bulibașă și mare patron pe deasupra. Te simți în stare? Ar fi un angajament mai de durată și putem scoate bani frumoși. A, și să vezi ce fată are…
M-a convins doar pe jumătate, dar până la urmă am acceptat propunerea.
După câteva zile iată-ne într-un salon uriaș așteptând să fim primiți. Colegul îmi mai șoptește câte ceva:
−Tu cânți cam sus și în forță. Ar trebui s-o lași mai moale, că aici e de ghilabandin nu glumă și n-o să te țină vocea. Măi, chiar n-o să te țină vocea, gândește-te… Treaba ta.
Din capătul celălalt al holului întunecos ajunge până la noi un țipăt de copil, apoi se aude o ușă trântită, apoi pași, un bărbat tușind și, în sfârșit își face apariția:
−Onele tată, pe cine ai adus?
Bărbatul cărunt, între două vârste, vine spre noi zâmbind cu toată fața, arătându-ne dinții de aur. Ne îmbrățișează și ne pupă pe obraz. Ne așezăm la ditai masa de marmură, imediat vin și cafelele. Onel începe să mă cam laude, întind mâna, dau să sorb, cana mă frige la buze.
−Aha, deci tu ești, spune bulibașa străpungându-mă cu privirea. O să le zic să vă aducă un vin bun, poate vreți să și mâncați ceva. Se ridică. Faceți-vă comozi, mai târziu vreau un program cu băiatul cel nou. Cum ziceai că te numești?
Primele sunete ale acordeonului lui Onel, apoi:
… Doamne, mulți îmi spun că am ceva, Doamne,
Ce-mi întristează inima…
Textul cântecului nu e cine stie ce, dar își face treaba − gazda ascultă atent. Mai ales că sufăr de o boală ciudată: îmi curg lacrimi atunci când cânt. Mulți se miră, chiar iau în serios, cred că e de la interpretare.
−Am o propunere, ne zice la sfârșit și rămâne cu degetul arătător în aer, vă angajez. Să vedem dacă vă convine. Vă dau salariu lunar plus cazare și masă, în schimb îmi cântați două ore în fiecare zi, două ore, atât. Câți bani vreți pentru treaba asta? se întoarce către mine, zi nenicule.
Începem chiar de a doua zi. Ne scot în fața palatului, în mijlocul curții largi.
Sus, mai sus, Doamne,
Și credeam că e de-ajuns,
Am tot ce-mi doresc
Dar tot mai singur mă găsesc.
Suntem în ritm, ajutați de ecoul scurt, gras, rotund.
Trei bărbați în cămași înflorate intră pe poarta mare, deschisă tot timpul. Se așază ceva mai într-o parte la umbră, ne privesc încruntați, Onel se oprește la jumătatea cântecului.
−Domnii doresc o piesă anume? zice făcând un pas înspre ei.
−Ha, ha, dacă dorim o piesă anume?! izbucnește cel în cămașă cu trandafiri roșii, bă, nu crezi că e periculos să ne întrebi așa ceva?! Mai bine cântați ce știți și ziceți mersi.
Bulibașa tocmai iese din clădire.
−Oneleee, ei sunt nepoții mei, ajutoarele mele.
−Unchiule, de unde dracu i-ai adunat? zice tot cel în roșu, un roman și un gagiu, că ăsta cu vocea e gagiu, nu?
Și au început să treacă zilele, zile bune, dar după fiecare cântat aproape că rămân fără glas. Mă dreg cu gargară de soluție caldă de apă cu sare.
−De mâine o să facem câte un tur, ne zice bulibașa într-o seară, vă duc cu mașina, vă aduc, o să dați spectacol în fața unor colaboratori de-ai mei, ăia vă așteaptă nerăbdători.
De fapt suntem primiți cu suspiciune și răceală dar până la urmă ieșim bine.
Astăzi m-am trezit slăbit și chiar mă doare în gât. Stors de vlagă, cu ochii închiși, zac la soare într-un fotoliu uriaș. Simt o mână zdravănă strângându-mi umărul.
−Cum e nenicule, îți place la noi? – gazda noastră încă în pijamale. Exact cum mă așteptam, zice trântindu-se în celălalt fotoliu, lumea vă iubește. Numai bine, că săptămâna viitoare vă bag în program cu Gheoghe Turda, că am uitat să vă spun, am un botez în familie. Turda vine cu ansamblul armatei, vine cu dansatori cu tot. Ce nu-ți convine?
Pe lângă noi trece cu părul în vânt o tânără.
−Monone! strigă bărbatul în urma ei − femeia se oprește − de el ți-am vorbit, zice arătând spre mine, el cântă cu lacrimi, ha, ha…
−Ce vorbești?! Plângăcios? Hai, lasă-mă.
Se întoarce și își vede de drum, se îndreaptă spre ieșirea din spate, unde, dincolo de gardul înalt, se văd clădirile atelierelor.
−E fata mea, prințesa mea, deșteaptă foc, ea e stăpânul aici, ea e cu toate învârtelile de îmi ține firma sus.
−Șefule, reiau discuția, ziceați de Turda… nu că nu-mi convine, dar nu ne potrivim ca stil, chiar deloc. Mi-o taie:
−Ei, ia să vezi tu cum vă potriviți că la noi în țigănie, indiferent, muzicile se potrivesc al dracului. Tu să faci listă cu piesele cele mai tari. Că o să scot și o casetă cu voi.
−Ce casetă?! Cu Onel ați vorbit?
−… O casetă la Oltenia Star Music, la Gruia Streinu. Îl cunosc de când lucram amândoi în Cooperație. Și-a făcut casă de discuri, e cel mai tare. A simțit mirosul banului, s-a orientat, al dracului. Așa, continuă cu glas mai domol, să alegi cântece din ce ai mai bun, că de restul mă ocup eu. Vă plătesc acompaniatori de la „Doina Argeșului” să stea după voi cât e nevoie: țambal, contrabas și ce mai trebuie, băieți cu care să cântați la prima. Vă urc în microbuz și direcția Sadu-Târgu Jiu, la Gruia la înregistrări.
Cu titlul STĂNESCU DE LA COSTEȘTI vă prezintă, și cu poza lui mare pe copertă, caseta pare mai degrabă a bulibașei.
„Asta și era ideea”, ne-a replicat, „că deocamdată cine vă cunoaște sau a auzit de voi, ai?! Așa aveți intrarea făcută, că unu e Stănescu, împăratul tuturor romilor ortodocși, nenicule.”
Apoi s-a anunțat la radio moartea într-un accident de circulație a lui Gruia Streinu. Iar eu mi-am pierdut vocea de tot. Gâtul îmi arde, medicul mi-a zis că am făcut noduli pe corzile vocale, mi-a prescris tratament pentru o lună jumate. Pe toată perioada n-am voie să vorbesc – Pauză vocală! De cântat nici atât.
−Ți-a interzis doctorul să mai cânți?!
Fata bulibașei care tocmai trece pe hol se oprește în dreptul nostru.
−… Și cu mine cum rămâne, nenicule, pe mine cine mă despăgubește?
„Renunțăm la salariu pe ultima lună”, scriu, rup fila din carnețel și o împing pe masa de marmură sub privirea lui.
−Re-re-n-nun-țăm la… sal… silabisește cu greutate. Ce-ai scris mă aici?… sal-a-ari…, aaa, renunțați la salariu?! Păi de salariu e vorba? De salariu e vorba?! Ai uitat, nenicule, câți bani am investit în voi, cât m-au costat instrumentiștii de la Doina, plata orelor la studioul de înregistrări, plus alte și alte cheltuieli. Cine îmi dă înapoi banii mei? Nu știu, nu știu, nici nu vreau să aud, rămâneți și îmi lucrați. La munca de jos nenicule până vă achitați. Îmi lucrați până zic eu!
„Am răni în gât, trebuie să mă operez”, scriu din nou, „spuneți cât vă datorăm și gata.”.
−Iar?! Se întoarce către fiică-sa, care asistă în continuare la discuție: Ia vezi fă ce tot zice ăsta, că i-a spus doctorul să nu mai vorbească din gură.
Monone ia hârtia, se uită la ea, ne privește când pe unu, când pe celălalt.
−Auzi tată, cât îți datorează? Că dacă nu… nu rămâne așa, există și alte căi.
Mă uit speriat la ea. Mă fixează cu ochii ei mari. Nu înțeleg nimic.
−Ce alte căi, nenicule? Mă ameninți tu pe mine?!
„Domnișoară, aveți grijă! În ce mă băgați?”, îi dau altă filă scrisă.
−Am date precise, se face ea în continuare că citește. Uite tată, spune de aranjamentul licitației de poimâne.
−De unde știi bă de licitație?! urlă furios, roșu la față.
Cu degete tremurânde dau să mai scriu… nu mai știu ce scriu… îi pun femeii carnețelul în palmă și mă dau mai încolo.
−Știe totul, spune femeia arătând spre carnețel. Tată, nu îmi face greutăți! Apoi pe un ton răstit îi zice bulibașei ceva pe țigănește. Bărbatul se întoarce și pleacă, lăsându-ne singuri.
Mă așez din nou la masă, femeia se așază și ea.
−Hai că v-am scăpat! zice privindu-mă cu ochi negri dogoritori, v-am scăpat, să vorbești și cu celălalt. Măi plângăciosule, vezi că viața nu e cum povestești tu în cântecele alea.
