Întrucât nu-mi plac judecățile maniheiste și nu înțeleg să fac un lucru împotriva convingerilor mele, de acum încolo nu voi mai „judeca” textele pe care mi le trimiteți. Mi s-a reproșat, mai mult sau mai puțin amical, faptul că „mi-am permis” să trag unele concluzii publice pe marginea textelor mai puțin bune – și în consecință respinse – primite la „Poșta redacției”.

Mi-am pus o problemă foarte simplă: de vreme ce „judecățile” pozitive sunt acceptate public, nu văd de ce „judecățile” negative sunt considerate „public shaming”. În fond, vorbim despre același lucru: simple „judecăți de valoare”, evident subiective, așa cum am mai tot spus. Nu mă erijez într-o instanță supremă a literaturii. Mai bine să greșești în domeniul ăsta, decât în altele, de care depinde însăși existența individului – așa cum recentele evenimente ne-au dovedit cu supra pe măsură.

În consecință, atâta timp cât nu pot face, public vorbind, atât referiri pozitive, cât și negative (resping ideea unor feedback-uri în privat, fiindcă nu sunt consilierul literar al nimănui), mă voi rezuma doar să public textele ca atare. Simpla lor apariție pe www.omiedesemne.ro înseamnă că, cel puțin din punctul meu de vedere, sunt suficient de ok dpdv literar pentru a fi publicate.

Astăzi o am invitată pe Maria Miruna Solomon, care, după ce mi-a trimis un grupaj de poeme, revine acum cu un fragment de proză.

Maria Miruna Solomon (n. 25.04.2003, Bacău)

Elevă în clasa a X-a la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” din Bacău, finalistă la secțiunea de poezie a concursului național Licart 18.

A participat la workshop-ul de poezie Super în 2018, a citit cu CozyPoetryNight la Street Delivery București.

A publicat poezii și proză în diverse antologii, în suplimentul Alecart – Poezia e la Bistrița, pe blogul DLITE.

parter (fragment)

Apăruse de ceva timp problema asta, dar nu apucasem să ne ocupăm de logistică, fusese toată nebunia cu Paștele, și acum eram nevoite să stăm ca proastele în ploaie, să purtăm discuția asta absurdă.

-Nu se poate, doamnă. Nu e loc.

Groparul declară sentința cu un dramatism exagerat, ridicol chiar, având în vedere cadrul în care ne aflam. Pufăi sănătos din țigară, o aruncă în lateral cu o mișcare voluptuoasă, aproape exersată, peste florile pleoștite din grădina mausoleului; Agata pufni arogant și zgomotos lângă mine, iar trenciul ei negru se cutremură în vălurele de sus până jos.

-Cum adică nu e loc? Doar nu s-o fi terminat pământul.

Bărbatul își aprinse altă țigară, cu greu, ce-i drept, din cauza ploii. Măcar îi mai estompa din izul de mortăciune și țărână, iz inerent meseriei, care ne însoțise eficace de la intrarea în cimitir. Dacă n-aș fi stat atât de aproape de el, poate că l-aș fi confundat cu un copac plantat anapoda, sau cu o piatră funerară maiestuoasă demult căzută în ruină, pentru că hainele îi erau înnegrite și ude și pătate și până și ele păreau să ofteze odată cu el.

-Nu e loc. Vedeț’ dumneavoastră, de asta se rezervă locuri.
-Ce-i aici, grădiniță? Se păstrează locurile?
-Haideț’, doamnă, că știți și dumneavoastră cum e. Dacă plăteați pentru un loc, acum îl aveați fără probleme. Vi l-aș da și-acum, dac-aș putea, da’ vedeți dumneavoastră, sunt lucrări la țevi și e totu’ blocat.

Lucrări la țevi. Îmi venea să râd. Toată ziua fusese catapultată în penibil, încă de la început, când tâmpiții de la spital n-au reușit să-și facă treaba, că doar ce mare chestie e să înregistrezi un mort proaspăt, să-i pronunți decesul, să-i aduni fișele și să-l trimiți mai departe pe banda asta rulantă de hârțogărie, bineînțeles urmați de către cei de la starea civilă, care ne așteptau și chiar ne presau să aducem actele pe care nu le aveam, pentru că nu lipsea doar dovada morții, ci și buletinul lui Gigi, pe care nu știa nici Agata unde-l ținea, apoi de preot, care ne-a anunțat, și încă asta abia după insistențele Agatei, că e în concediu cu familia, că firește că biserica e pusă pe pauză după sărbători, și acum încheindu-se cu groparul din fața noastră, atât de lipsit de viață și de spirit, ca mini-universul pe care îl are sub patronaj, care ne ține într-o tensiune enormă, alimentată, ce-i drept, și de sunetul insuportabil al șantierului. Lucrări la țevi sub cimitir, ca să doarmă morții pe o parte.

În cele câteva secunde de liniște în care Agata l-a privit stupefiată pe bărbat, mi-am amintit de puținele dăți din copilăria și din tinerețea mea în care fața ei a luat forma asta inumană, plină de cruzime și dezgust, dar evident inofensivă. M-am gândit că urma să dăm mult mai mulți bani pe gheața în care să-l ținem pe unchi până la înmormântarea propriu-zisă, la imensa cantitate de gheață necesară, la igluul în care ar fi trebuit să-l ținem, decât am fi dat pe un loc în cimitir. De câtă gheață are nevoie un cadavru? De unde să facem noi rost de atâta gheață? Că doar n-om lua un frigider. Și unde l-om ține? Parcă văd cum o să-l târâm în boxa de la parter.

-În plus, adăugă groparul, pe un ton insinuant, din ce-am înțeles, situația dumneavoastră e destul de delicată. Cu actele cum stați?

Agata avu o străfulgerare de furie în ochi, care dispăru repejor, cu ea și cutele de dedesubt, ca irigarea apei în șănțulețe sau canale după o ploaie torențială. Își scoase clama perlată, iar părul argintiu și umed i se revărsă pleoștit. Arăta ca zâna cea bună după un proces obositor și îndelungat de demachiere. Groparul o analiză răbdător, prost în indiferența lui, fumând liniștit.

-…Nu stăm. Și dacă nu-l îngropăm, unde vreți să-l ducem?

Bărbatul ridică leneș din umeri și se întoarse spre mausoleu, cu mâinile pe șolduri, pocnindu-și oasele spatelui într-un mod pe care Agata l-ar fi considerat insensibil.

-Asta nu-i treaba mea, doamnă. Da’ vă urez noroc. Dumnezeu să-l odihnească.

Am pornit spre mașină, și deși nu mi-am udat tenișii, am simțit cum picioarele mele sunt cuprinse pe de-a-ntregul de fleoșcăiala noroioasă și primăvăratică dimprejur. Am condus în liniște până acasă, cu radioul oprit, Agata rozându-și insistent unghiile în dreapta mea.

Nu pot să spun că îmi convine poziția în care sunt. Am fost forțată să mă dau de trei ori peste cap de către și pentru familia asta cu care pur și simplu nu am avut o legătură semnificativă, nu în copilărie, nu acum, și cu care nu intenționez să creez nu mai știu ce amiciție, nici măcar de suprafață. E stupid că s-a ajuns unde s-a ajuns, dar mă gândesc cu o sinchiseală aferentă că mă cam trage de mânecă un oarecare simț al moralității să iau problema în mâini și să mă ocup de asta, și că ar fi și mai imatur dacă aș refuza și-aș abandona.

Unchiul meu Gigi, soțul Agatei, a fost un om cu o personalitate mai răzleață, a avut mintea mai haihui, dar fără îndoială a avut doar intenții bune, și deși era clar de ceva vreme c-o să-i vină cancerul de hac, i-a venit într-un moment extrem de nepotrivit, când toate rubedeniile erau împrăștiate prin Europa. Au avut noroc cu mine, că am terminat cu facultatea și m-am întors, temporar, aici, în groapa asta care îi înghite pe unii mai repede și pe alții mai greu. Mama nici nu cred că știe că i-a murit fratele, și chiar dacă ar fi aflat, până să găsească un zbor, toată tărășenia se va fi terminat demult. Și-așa am rămas cu Agata și cu frate-su, Nelu, un bărbat poate nu la fel de bezmetic, dar cu un raționament la fel de deficitar, cel puțin până vin ceilalți. Dacă n-ar fi fost lenea autorităților și toată încurcătura asta cu actele, treaba ar fi fost deja terminată și eu m-aș fi întors, liniștită, la viața mea.

În momentul ăsta, Agata se clatină schizofrenic pe scaunul vechi de lemn de la masa din bucătărie, și-așa instabil din cauza unui picior mai scurt. Arată copilăros în nebunia ei semi-justificată, și nici nu știu dacă am cum să trag o linie vizibilă între durerea morții și chinul organizării unei înmormântări adecvate, pentru că în tot fumul de aici pot doar să-i disting ridurile și forma feței, un diamant abia șlefuit, cu pomeți aspri, ochi adânciți și obraji goliți ca interiorul unei linguri de înghețată. Mă uit pe testament pentru a zecea oară. Nelu aruncă un ochi peste umărul meu și oftează, iar în oftatul lui simt o surprinzătoare cantitate de atenție și de grijă, fapt care mă duce cu gândul la un leu bătrân.

-Dacă n-o fi posibil, aia e, că doar nu l-om ține-n frigider, zice el, cu o urmă de ironie.

Agata strâmbă din nas.

-Ba chiar așa o să facem. Unde să-l ducem, în sat? În pădure? Nicăieri nu e destul de rece.

Adevărul e că mă gândisem să-l ducem în pădurea din apropiere, era curată și relativ îngrijită, destul de izolată cât să nu avem probleme, dar avea să fie mult de muncă, și cine să-l îngroape atât de adânc cât să nu fie mâncat de vulpi sau, mai târziu, de lupi, sau, și mai rău, dezgropat de diferite rozătoare, fapt care ne-ar pune o legătură întreagă de bețe în roate. Nelu e sleit de puteri, Agata are hernie, groparul n-are autorizație și nici abilitatea să-și țină gura în fața autorităților. Să nu mai zic de poliție, că dacă l-ar găsi, aș fi metamorfozată instantaneu în țap.

În fața mea, Agata s-a calmat, atenția ei a zburat complet de la caz înspre niște integrame, și stăm toți trei așa, înnebuniți silențios de coloana sonoră, cu gândul în alte părți, departe de Gigi. Pornind de la pata gălbuie de pe maieul lui Nelu, așezat acum lângă soră-sa, pată care mă irită incredibil de tare, genul de pată care n-ar putea fi scoasă nici cu înălbitor, în ciuda aparenței sale fantomatice, îmi aduc aminte de o fază din copilărie, spre începutul liceului, când am trecut întâmplător pe sub streașina de la etajul unu al unui bloc cu orientare absurdă și arhitectură banală, dar colorat neobișnuit, un ANL de un verde vibrant, și am fost deranjată acut și intens de un sunet, o melodie fadă cu origine incertă. Fredonam o melodie, și ce se auzea pe fundal era o contrazicere hotărâtă asupra a ceea ce aveam atât de bine și de plăcut plasat în cap, și la mult timp după ce am trecut de bloc, la chiar câteva străzi bune după, cântecul străin încă era acolo, venind ca veninul din iarbă sau de la alte ferestre, însoțindu-mă până acasă. Așa și-acum, văzând pata galbenă de pe maieul lui Nelu, simt că nimic nu mi-o va putea înlătura de pe retină, și că voi tot vedea pete galbene pe toate hainele de-acum încolo. Alung gândul; mă duc să mă întind.

Intru într-o transă adâncă, un vis la minut, zbuciumat și cârlionțat, un melanj al întâmplărilor de peste zi. Din bricabracul ăsta haotic și obositor nu pot să rețin decât fragmente pe măsură ce își iau zborul de lângă mine; întâi, sunt într-un codru imens, cu arbori scorțoși, falnici, dar albicioși și bătrâni, și cu duzini întregi de arbuști prăfuiți, care spre orizont se transformă treptat în pini de un verde aprins, ca ANL-ul din copilărie. Sunt singură și mă prinde ploaia, o ploaie strașnică, coordonată de însuși pumnii lui Dumnezeu, care se clatină orchestrând grandios întregul platou împădurit într-un allegro non troppo, luându-mă și pe mine în aer. Simt cum furtuna se întețește, curățându-mi pielea, care e acum albă, cam cum ar fi cea a lui Gigi, și chiar la fel de rece, curățându-mă cu o pertinență incredibilă, răzuindu-mi toate impuritățile până când simt că n-a rămas decât un schelet apatic și solemn, binecuvântat și îmbăiat ca un prunc proaspăt. Mă alătur lui într-un frigider imens, răcoros cât pentru întregul Gobi, tăinuit în boxa de la parter.”

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.