Alexandru Drăgănoaia mi-a trimis un text pe care l-aș încadra mai degrabă în categoria „schițe tragicomice” decât la „proză scurtă”. Istorisirea de mai jos are într-adevăr un „ce” hilar și trist deopotrivă, un râsu’-plânsu’ balcanic. Aproape că am văzut toată acțiunea într-un cadru de televizor alb-negru, în seara de Revelion, cu Dem Rădulescu, Mișu Fotino, Olga Tudorache & Ileana Stana Ionescu interpretând dezinvolt, „ca la teatru”, rolurile.

Sigur, cu rezervele de rigoare, public această proză pentru structura ei bine temperată, pentru dialogurile scurte, nervoase și, nu în ultimul rând, pentru stilul economicos, lipsit de balast. În rest, poate că legătura dintre scene ar fi trebuie să fie ceva mai evidentă, fiindcă mie îmi scapă câteva conexiuni sau, în fine, poate că astăzi sufăr de deficit de atenție.

Iată ce mi-a scris autorul pe e-mail: „Mă numesc Drăgănoaia Alexandru, de 57 ani din Stolnici, jud. Argeș, căsătorit, doi copii plus o nepoțică de trei luni. De profesie sunt muzicant. Ca C.V. literar nu sunt prea multe de spus. Am gata manuscrisul unei cărți de proză scurtă cu care încă nu știu ce să fac.”

Poveste din Cepari

– Bună ziua, bună ziua, ce mai faceți?

Mă întorc. O tânără mă privește, zâmbind. Nu știu cine e, să răspund, să zic ceva… Tot ea mă scoate din încurcătură:

– Ia uite, nu mă mai cunoaște, continuă ea râzând, în lumina blândă a dimineții.
– Ah, sunteți mireasa de la Cepari, de acum cât timp… ăăă, cât să fi trecut?…
– Ei, cum puteți să uitați oamenii așa, cred că nu prea v-a plăcut la noi, este?…
– Doamne, nu-i adevărat… dar atunci erați mireasă, azi, în ținută de oraș. Am făcut mai greu legătura… Iertați-mă… sărut-mâna…

Ne dăm mai aproape…

– Sunt cu soțul la cumpărături, începe ea, acum trebuie să apară, a rămas un pic în piață. Dumneavoastră sunteți bine? Mai cântați la nunți?
– Dacă asta îmi e meseria…
– Lăsați, că e frumos, călătoriți, vă distrați, distrați oamenii… cu fetele, ehe…
– Ha, ha, să știți că nu e chiar așa, ne mai zic unii, când ne văd încărcând sculele: „Petrecere frumoasă” etc… Nu e deloc cum credeți. De, dacă m-aș fi priceput la altceva…
– Acum, serios, cum vă mai merge?
– Cu viața asta nenorocită, răspund scurt.
– Hai, de ce vorbiți așa?
– Mie chiar foarte bine îmi merge, dar în general, mă refer… Sunt disperat, nu văd nici o speranță.

Se aude o pocnitură teribilă. Privim în direcția unde lumea începe deja să se adune.
Ne strecurăm printre ceilalți, pe asfalt, cu fața în sus, un bărbat… Femeia de lângă mine începe să țipe:

– Ajutor, e soțul meu! Dați-vă la o parte, ajutor, ajutor!…

Se aruncă deasupra celui căzut, îl strigă pe nume, dă să-l ridice…

– Nu-l mișcați, nu e bine să-l mișcați, zice cineva, trebuie să sosească salvarea că au sunat…

În jur, ceilalți șușotesc:

– Ăla care l-a lovit cu mașina, a fugit…
– Are puls…
– Ba nu mai are…

Imediat sosește ambulanța. Femeia plânge înfundat.

– Faceți loc, faceți loc…

Aduc o targă, o împing lângă cel căzut…

-… Hai, tu de picioare, eu de umeri, trei, și…

Dedesubt, o baltă de…

Pentru nunta de la Cepari ne-am sculat, ne-am suit în automobile și am plecat dis-de dimineață, știind că e ceva de mers. Era o duminică însorită de vară, drumul bun, așa că exact la ora convenită în contract am fost în curtea socrilor.

– Bine ați venit! ne-a întâmpinat o frumoasă doamnă. Eu sunt Ana și, din acest moment sunt omul dumneavoastră, îmi spuneți ce doleanțe aveți, vă e este foame, vă este sete, ce vă doriți, dacă nu vă place ceva etc, etc… Și, apropo, eu sunt și soacra mică, și soacra mare…

– Bine v-am găsit, am zis, gustând din plosca întinsă, mulțumim de buna primire, apoi cu glas șoptit, nu vă supărați, cum vine asta… „și soacra mică, și soacra mare”?…

Ceilalți colegi s-au dat în jurul nostru…

– Cum vine… uite cum vine, eram căsătoriți de ceva vreme și nu puteam avea copii, ne-am hotărât și am înfiat o fată, la scurt timp, însă, am născut și eu… un băiat. Cei doi au crescut împreună, apoi, când au ajuns mari, s-au îndrăgostit unul de celălalt și, ce să le mai facem… Am întrebat lumea, preoții: nu se încalcă nici o lege, nu este niciun păcat, așa că i-am căsătorit și, uite, azi le facem nunta.

– Extraordinar, a zis nea Pieliță vioristul, cel mai în vârstă dintre noi, n-am auzit până acum, doamnă soacră, stați liniștită, că toate sunt de la Dumnezeu.

Am montat sculele și am dat drumul la cântare, oameni de treabă, veseli. Petrecerea a ținut până târziu, în noapte. Pentru ultima horă au mai rămas ai casei și rudele apropiate.

– Ia să poftească în periniță și lăutarii, a zis Ana râzând, spre hazul tuturor, eu  am să trec la tobă, iar dumneavoastră, domnilor muzicanți, o să treceți la sărutat „gurița”…

La sfârșit de tot ginerele ne-a luat de-o parte:

– Sunteți obosiți, este? Vă cred…  Ca să vă odihniți cum trebuie, am hotărât să mergeți să dormiți într-un loc mai liniștit, nu e departe.

Într-adevăr, am mers câteva sute de metri și o căsuță bătrânească, dar bine îngrijită, ne aștepta. Camera mea mirosea a busuioc, m-am băgat în pat și am adormit imediat. Nu știu după cât timp, ceva m-a trezit. De afară, din noapte, s-a auzit ca un geamăt stins și prelung: „Ană, fata mamii, Anăăă, fata mamii…” apoi, la fel de prelung un „muuu” ca de animal în agonie.

M-am ridicat în cot să ascult mai bine, totul s-a repetat de câteva ori… Din nou liniște, când credeam că, în sfârșit, o să adorm, zgomotele o luau de la capăt, abia spre ziuă am ațipit puțin. Dimineața, din nou o zi frumoasă, am ieșit cu toții în curte…

– Cred că ați dormit bine, am zis către ceilalți, eu nu prea. M-au ținut treaz niște strigăte și niște vaiete ciudate…
– Poate că ai visat…

N-a apucat să-și termine vorba nea Pieliță că din nou…, de data asta mult mai clar… Am luat-o înspre fundul curții, de unde păreau a se auzi… Lipită de grajdul de animale am văzut o cămăruță. Am apăsat clanța și am intrat… un coleg după mine… Ne-a izbit un miros puternic de fecale. Lângă pat, căzută, cu părul alb, despletit, o bătrână aproape dezbrăcată… Ne-am repezit s-o ridicăm, am dat să o apuc de picioare.

Cu ochii în ochii mei, femeia a rostit acel „Anăăă” și a început să blesteme. Eram aplecat pe jumătate și ascultam acele blesteme ca și cum mi-ar fi fost adresate mie, am început să tremur. Cu vocea stinsă, rostogolea spre mine cele mai teribile cuvinte pe care le-am auzit vreodată, tremuram din tot corpul, au început să-mi curgă lacrimi. Apoi, vocea celuilalt:

– Omule, ce naiba, revino-ți și să ridicăm femeia asta, hai, tu de picioare, eu de umeri, trei, și…

Dedesubt, o baltă de urină…

– În întuneric am găsit un junc mare, a zis cel care intrase în grajdul de alături, nemâncat, nebăut, vai mama lui, legat cu sârmă… până în carne, în osul capului… L-am eliberat, aleargă prin grădină.

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment