Fără alte preambuluri inutile, voi trece direct la prezentarea pe care Tudor Neacșu mi-a trimis-o împreună cu povestirea de mai jos:
„Numele meu este Tudor Neacșu. Am venit pe lume în 1980, când se asprea raționalizarea alimentelor și se oprea electricitatea pe genericul emisiunii Teleenciclopedia. Am învățat să merg, să vorbesc, să scriu și să pescuiesc într-un sat din Tulcea.
Acum sunt gazetar. Unul titrat. Am scris la multe ziare, am vorbit la radio și am filmat reportaje de televiziune. Preocuparea aceasta aleargă după mine indiferent ce orice altceva aș încerca să fac. Văd și aud într-o singură lună lucruri despre care cred că oamenii ceilalți nu le văd și nu le aud în zeci de ani. Pe unele le țin minte, despre altele scriu, întotdeauna după reguli în continuă schimbare. Le trăiesc superficial pe toate, pentru că am și eu de trăit propria viață.
Nu las să se vadă, dar sunt narcisist. După ce am învățat să citesc am visat să-mi văd numele tipărit. Să fiu în stare să scriu ceva care să fie vârât numaidecât între falțurile unei tiparnițe și apoi împrăștiat în lumea largă. Așa încât, cineva, într-o casă, să-și treacă privirile peste tipăritură și să mă imagineze așa cum mintea lui îi va spune, și nu cum sunt sau am fost.
Visul meu s-a împlinit câțiva ani mai târziu, când am publicat o poezie cu rimă în revista liceului. Realizarea nu a fost una plenară, întrucât apăruseră deja imprimantele cu ace și orice ageamiu și-ar fi putut tipări și publica numele când poftea.
La 20 de ani am ajuns dascăl de țară, după un examen îndoielnic pentru un post de suplinitor pe care nu se bătea nimeni. Am rezistat mai bine de un an.
Numele meu s-a putut găsi tipărit în ziarele din Galați încă din anul 2002, la capătul știrilor cu găinari, cu politicieni și fonduri europene, câteodată a încheiat relatările de la inundații și alunecări de teren sau reportajele cu inventatori de cozi de mătură. Am scris despre cocs și greve, miniștri și președinți, am dezvăluit hoții, am făcut cu sau fără voie pamflet și cronici provinciale de carte. Visul mi se îndeplinise cu asupra de măsură.
Nu mai știu de ce am răspuns unei noi porniri narcisiste. Să scriu și să semnez cu numele meu o carte. Lucrul acesta s-a întâmplat la sfârșitul anului trecut, când Editura Brumar a publicat prima mea carte, Karga, în colecția IV Romane.”
„Sălciile lui Dumnezeu
Prin toamnă, un stâlp din beton cu găuri dreptunghiulare a fost adus lângă gardul bisericii. Nu a știut nimeni la ce ar putea să folosească. Nici nu și-au bătut capul prea tare, nu îi încurca cu nimic. Era umbrit de una dintre cele două sălcii puse acolo de moş Iordan, înainte să orbească. Acum, bătrânul nu mai vedea decât umbre, însă umbla pe uliţe agăţat cu mâinile de garduri. Pipăia scândura, ori stuful sau tabla şi ştia să zică unde se află după felul în care era făcut pârleazul. Erau însă şi locuri pe care le încurca. Unii îşi împrejmuiseră bătăturile cu garduri noi, de ciment, alţii înşiraseră de-a lungul drumului scânduri brodate…, iar asta nu se mai potrivea deloc cu ce îşi amintea din vremurile în care încă vedea. Ştia însă tot timpul când a ajuns la biserică: era înconjurată cu un gard făcut din drugi de fier ce purtau câte o cruce sudată în vârf. Dacă auzea răsuflări prin preajmă se întorcea cu totul şi căuta încet cu mâinile prin aer. Apoi întreba dacă acolo sunt două sălcii mari şi nu aştepta să primească vreun răspuns.
– Eu le-am pus. Le-am scos din baltă, de pe fundul Iezerului, şi le-am adus aici. Fac umbră…, rostea el mândru ca de una dintre faptele cele mai importante pe care le făcuse până să-şi piardă văzul.
Le-au spus „Sălciile lui Dumnezeu” pentru că au izbutit să trăiască în dealul de lut în care era înfiptă biserica, fără să fi primit vreodată un strop de apă. Se prea poate ca popa Popescu să fi spus cândva că asta e lucrarea Domnului, că doar în curtea bisericii s-ar putea petrece aşa ceva, iar toată povestea asta să fi rămas de atunci neschimbată în minţile lor. Dar nici măcar de milă nu s-a ales vreunul dintre ei care să aducă o cană cu apă şi să o verse la rădăcini. Era de ajuns că Dumnezeu avea grijă de ele.
Iarna începuse târziu, iar câteva zile cu ger înţepător și fără un fulg de zăpadă s-au ivit abia în preajma Crăciunului. Tocmai atunci a început să se vorbească prin case că a fugit…, că Ceauşescu nu mai e! Au fost însă cu băgare de seamă câteva zile. Împleteau şuşotelile cu nădejdea că o să fie bine, că o să îşi primească înapoi pământurile de la colectiv, că nu le va mai zburătăci nimeni dobitoacele de prin coteţe pentru cotă, că nu o să li se mai taie curentul și că la televizor o să fie filme sexi în loc de al XV-lea congres. Dar nu izbuteau încă să iasă şi să vorbească între ei.
Pe stâlpul răsturnat la poarta Bisericii s-au adunat câţiva copii care puneau la cale colindele pentru seara de Ajun. Nu erau atât de mari încât să se poată alătura cetei de flăcăi şi prea mici să mai umble singuri doar pe la neamuri cu câte un clopoțel în mână. Așa că s-au gândit să facă o ceată mai mică. Dar toată strădania lor s-a transformat în cele din urmă în joacă. S-au jucat de-a revoluţia, aşa cum au văzut la televizor. George era cel care stăpânea grupul şi ştia ce reguli ale jocului să născocească. Se baza doar pe aprobările tâmpite şi formale ale lui Ion-Cadână, care era cel mai mare.
– Stâlpul este baricada. Noi stăm aici ascunşi şi tragem în teroriştii care ne atacă din curtea lui nea Ticu, a spus George scurt. Regulile au fost acceptate imediat, iar asaltul a început la semnul lui.
– Pârrr! Pac-pac, pjjj, duf!
– Trrrr-trrrr, s-a auzit scurt din locul în care Traian mânuia o creangă ce se transformase pe loc în pistol-mitralieră.
– Ne înconjoară, bă` proștilor! Capul jos că murim ca șobolanii sub telegraful ăsta! Pac-pac! Capul jos, am spus, mă! Tu vrei să mori?, tună George fără să se adreseze precis cuiva, iar apoi se asigură că toţi s-au pitit și nu pot fi ochiți de dincolo de baricadă. Au început din nou atacul până când inamicul nu a mai dat semne de curaj. Abia atunci le-a spus firesc, ca și când acolo nu fusese nici o luptă, că trebuie să şi strige ceva, ca să fie revoluţie cu adevărat, ca la televizor.
– „Ole ole – ole – ole, nea Burghelea nu mai e!”: Asta strigăm şi mai trebuie să zicem aşa: „Nea Burghelea spânzurat pentru ce-a făcut în sat”. Revolta trebuia să aibă o legătură cu satul lor, căci lupta se purta chiar aici. Așa că furia li s-a îndreptat către șeful de la CAP, un fel de președinte de sat.
Supărat de strigătele pițigăiate din fața porții sale, nea Ticu, cel în curtea căruia se ascundeau mai devreme teroriștii a ieșit din casă fără șubă și fără căciulă și a început să înjure. Ei au stat pitiți după stâlp fără să scoată o vorbă, până când George a băgat două degete în gură și a fluierat lung, iar apoi a strigat cât l-au ținut plămânii:
– Teroristuleee! Trădătorule!
Imediat, toți s-au împrăștiat în grabă precum un stol de vrăbii atacat de un motan nepriceput.
Pe la jumătatea lui ianuarie, când revoluția se terminase, șef la CAP a fost pus Tănase. Oamenii au zis că trebuie împărțit tot, iar colectivul să fie făcut praf. Cei mici aveau dreptate: Burghelea era vinovat pentru că a fost hoț și comunist, dar nu se cuvenea să fie dus chiar la spânzurătoare. În schimb nu puteau să-l lase tot pe el să împartă avutul obștesc. Rostul lui Tănase era doar să se îngrijească ca oamenii să primească înapoi ce li se luase. A izbutit însă să facă şi el ceva, să lase ceva în urmă: a vorbit cu popa Popescu ca dincolo de poarta bisericii, pe cheltuiala oamenilor și cu cărămizi din dărâmăturile de la grajduri, să ridice o trapeză. Și lângă ea un monument pentru eroii satului. Dar pentru asta trebuiau tăiate sălciile: o decizie care a fost luată sec într-o ședință de consiliu parohial în care cei mai credincioși oameni din sat au stabilit că umbra nu poate prețui mai mult decât o trapeză și-un monument.
Moș Iordan a coborât spre biserică agățat de garduri. Şi-a descleştat mâinile de pe drugii de fier, s-a înclinat, apoi şi-a făcut o cruce mare. Auzise mai devreme glasurile copiilor aşezaţi pe stâlp. Plănuiau acolo să-şi facă un pistol cu gloanţe din măduvă de soc, iar în loc de praf de puşcă să macine gămălii de chibrit. A făcut doi paşi către ei.
– Sunt aici două sălcii? Eu le-am pus. Fac umbră…
– Sunt, bre! Sunt acolo! a răspuns George scurt, fără să se gândească prea mult şi s-a întors la pistolul cu gloanţe din măduvă de soc.”
