Walther Alexander Prager revine cu un nou episod al „Scrisorilor către o prietenă schizofrenică”, „Scrisoarea III”, după ce ne-a trimis până acum „Scrisoarea II” și „Scrisoarea I”.

„În total sunt patru, nu cinci ca ale lui Eminescu, deşi am împrumutat de la «scrisorile» lui grafia cu cifre romane. Ordinea lor nu contează foarte mult, pentru că sunt concepute mai curând ca nişte solilocvii sau ca nişte cuvinte care se străduiesc să ajungă la cineva a cărui minte refuză orice ordine, bineînţeles, inclusiv cea temporală, străină de altminteri inconştientului” ne-a mărturisit Walther Alexander Prager.

Scrisoarea III

            Dragă M., dacă înţeleg bine din tot ce mi-ai scris, şi ai umplut câteva pagini care mi-au spus multe despre îngrijorarea ta, eşti chinuită de asaltul sexual al tatălui tău vitreg. Spui că ajuns la o vârstă mai înaintată, nu o mai găseşte pe mama ta atractivă ca la început şi caută să o dea la o parte pentru a ajunge la tine; că din când în când te urmăreşte să vadă ce faci prin cameră, că este posibil ca noaptea să te sedeze şi să te folosească sexual, după cum mi-ai descris, în toate felurile cu putinţă, iar atunci îţi umple mintea cu vorbe obscene; că mama ta îi tolerează comportamentul de teamă să nu rămână singură la bătrâneţe; că deseori îi ţine partea în certurile pe care le ai cu el; că odată te-ai răstit la el mai tare ca de obicei, iar el a plecat de acasă câteva zile, timp în care mama ta te-a bătut în câteva rânduri; că deseori îi înjuri pe amândoi, că le spui tot felul de cuvinte porcoase pentru a le strica momentele tandre pe care le crezi prefăcute; că le baţi în uşă în nopţile în care bănuieşti că fac sex; că acelaşi tată vitreg le spune tuturor prietenilor lui şi cunoştinţelor tale că te vinzi pe bani, ba îl mai acuzi şi că ar vrea să te ucidă, căci nu suportă refuzul tău constant.

            Mărturisesc că am citit toate acestea printre rânduri, şi nu din motivul că aş dori să fac pe marginea lor constatări psihologice. A trebuit să mă depărtez de ele, pentru a nu le privi cu acea curiozitate neostoită pe care o trezesc aventurile sexuale. O curiozitate care te face să treci peste capetele actorilor aventurilor sexuale, nu se pot apăra cu nimic, şi totodată îţi oferă certitudinea că vei cunoaşte şi obţine totul din acei oameni, părţile secrete în care stau încifrate apariţiile lor decente şi îmbrăcate. Ştiu însă că nu te-aş putea descoperi aşa. Dacă te-ai afla prinsă în problemele sexuale asemănătoare cu problemele altora, captivitatea aceasta nu ţi-ar genera suferinţele pe care le înduri. Oamenii nu sunt covârşiţi de problemele sexuale până la rătăcirea minţii. Dimpotrivă, îşi pun mintea să le alunge, uitându-le sau confruntându-le. Le uită sau confruntă pentru că acestea le trag în mijlocul celorlalţi, însă tu le trăieşti singură, ele îţi umplu singurătatea gândurilor, suferinţelor şi drumurilor fără ţintă prin oraş, iar revenirile tale în familia cu care te cerţi sunt unele ca dintr-o altă lume.

            Îndrăznesc să spun că pentru tine toate problemele acestea sunt unele de dragoste. Numai în dragoste se suferă de unul singur. M-ai putea întreba ce are de-a face dragostea cu toate aceste grosolănii sexuale. Sau m-ai putea întreba ce înţeleg eu prin dragoste. Mult mai învăţat într-ale eroticii decât mine, Socrate îşi echivala competenţa în dragoste cu stăpânirea unei serii de bârfe despre cine se iubeşte cu cine. Sau, aş traduce, cu o sumă de oameni realmente uniţi şi poate nu numai oameni, ba şi animale, plante şi lucruri. Cum ai putea vedea dragostea acolo unde persistă existenţele singulare? Şi dacă m-aş dezvăţa de credinţele obişnuite, aş spune că am aflat despre dragoste cu totul alandala, din întâlnirea unei mulţimi de existenţe unite. Obişnuit ar fi să spun că am iubit prima dată pe la cinci sau şase ani. Urmăream din spatele perdelelor şi gardului casei o fată din vecini mai mare ca mine, care se plimba mereu cu bicicleta – era vişinie, sunt sigur – pe strada din faţa casei, înconjurată de alte fete. Invidiam posibilitatea altora de a se apropia de ea. Reprezentam, s-ar spune, o scenă de iubire adultă, în care eu purtam în suflet dorul după o fată, ba mai eram şi gelos. Acum nu cred asta. M-aş uita mai curând la împletitura perdelelor şi la scândurile gardului aflate una lângă alta, unele înconjurate de iederă. Pentru că mai înainte de toate, din împletirile astea mi se făcuse cunoscută iubirea. Erau norii pe care îi urmăream cum se adună şi se contopesc; nasturii care se încheiau în sfârşit, alunecând dintre degetele mele neîndemânatice; şireturile legate în funde rotunde, după ce mai înainte atârnau împiedicându-mi mersul; sau căldura prinsă de cămăşile îmbrăcate imediat după ce erau călcate de fierul care îmi lăsase odată o arsură teribilă pe pulpa goală a piciorului; sau drumurile cu părinţii prin tramvaiele care străbăteau zone industriale cu fabrici cenuşii, de unde ieşeau oameni cu mirosuri grele şi, de ce nu, dragostea mi se dezvăluise în spiţele argintii ale bicicletei fetei urmărite din spatele perdelelor. Am îndrăznit să-i stau o singură dată în preajmă şi m-a luat într-o plimbare cu bicicleta. Ţin minte că îmi vâjâia totul în jur, nu mai vedeam nimic. Ce-i drept, teama de a merge pe bicicletă m-a ţinut toată viaţa. A meritat preţul, pentru că luasem cu mine pe bicicletă toate iubirile ştiute până atunci şi le pierdusem un timp, trebuie să fi fost mai scurt decât mi l-am închipuit mai apoi, mi le pierdusem în preajma altui om şi pentru el. Aşadar, nimic de felul unui sentiment ascuns în suflet. Nu sentimentele pedalau.

            Să-i încredinţezi altuia iubirile tale, pe care ţi le aduni te miri de unde. Aşa înţelegeam iubirea. Iar măsura iubirii este puterea de a trăi împreună cu altul noua înşiruire de iubiri apărute amândurora, dar iarăşi născute din tot ce este în preajmă. Căci se iubesc fluidele corpului şi corpurile însele petrecute unul peste altul, chiloţii azvârliţi pe jos şi podeaua, sânii fermi şi sânii izbucnind în şiroaie de lapte stâpânite de gura unui prunc parcă venit de niciunde, acelaşi care creşte şi se alătură iubirii părinţilor, iar jucăriile lui zornăitoare iubesc să se audă printre vorbele sobre din casă. Ba chiar şi înjurăturile unuia sau altuia iubesc să se rostogolească printre pereţii casei, nu mai puţin, eşecurile, ratările şi succesul se îngrămădesc la aceeaşi masă unde, ceva mai tăcute, se aşază grijile, poate chinurile fiecăruia dintre cei doi pentru el însuşi, fiindu-le amândurora cu neputinţă să uite că sunt şi singuri. Dacă vrei, reununţând la bicicletă, închipuie-ţi iubirea ca un tobogan cu multe trepte pe care le urci, iar apoi îţi dai drumul împreună cu altul. Elanul trebuie să fie declaraţia de iubire de care se tem adolescentul şi tânărul, dar mai de speriat este coborârea, cel puţin la fel de grea ca urcarea. Ca o fatalitate, toboganul de tablă din parcul aflat în preajma casei mele avea la capăt o gaură în care îmi juleam deseori fundul.

            Însă oamenii nu ştiu să se iubească aşa. Caută să iasă de unii singuri din mulţimea sufocantă a iubirilor. Ori, se întâmplă şi asta, îşi iau mereu alte şi alte avânturi, numărând miile de iubiri ca Don Giovanni, o socoteală care nu pare să fie pe placul moartelor sau morţilor lăsaţi în urmă. În schimb, este tolerabil să alegi însingurarea într-o iubire nou apărută, trăind moderat iubirea cu celălalt. Avem, de pildă, însingurarea bărbatului care soarbe vinul de pe buza paharului, căci există pahare cu margini aproape senzuale. Simte cum gura lui iubeşte paharul, ba încă şi mintea lui iubeşte ameţeala din vin, de parcă le-a fost scris să fie împreună. Auzul singur i se lipeşte de volbura răsunând din baia unde nevasta lui cu braţele mai grase decât le ştia înălbeşte scutecele martore ale caznelor intestinale în urma cărora se naşte o nouă iubire. O iubire sufocantă pentru început, mai şi duhneşte pe deasupra, dar aşa se desfăşoară salba de pahare umplute în măsuri diferite, prin atingerea cărora se poate cânta ceva care să sune a iubire omenească.

            Totuşi, tu nu poţi fi ca toţi oamenii. Rătăcirea minţii tale te aduce mai sus, la însingurarea mare a dumnezeului gelos, care nu poate fi iubit decât cu totul, reamintind omului ce înseamnă iubirea. În felul iubirii mai presus de fire gândită de Angelus Silesius sau Rilke, le spui celorlalţi că nu pot exista pentru tine ca oameni dacă nu te iubesc. Şi toţi din jurul tău care încalcă solemnitatea acestei iubiri, mulţumindu-se să se iubească aşa deşirat între ei şi totuşi risipiţi printre altele, îţi par a se iubi împotriva ta. Poate şi vrăbiile care s-ar nimeri să se reproducă în faţa ferestrei tale ţi-ar deveni precum acele păsări monstruoase pictate de Hieronymus Bosch. La fel de monstruoşi îţi par oamenii din familia ta. Puţin interesează dacă într-adevăr, aşa cum presupui, încearcă să te molesteze sau să te umilească sexual. Pentru că nu ştiu să te iubească cu totul, este ca şi cum ţi-ar fi făcut tot ce se poate mai rău.

            „Dar, tu?” „Tu, care nu vrei să te numeri printre ei, tu mă iubeşti?” Din capul locului am ştiut că trebuie să-ţi răspund acestor întrebări, chiar dacă nu mi le-ai pus. Le-am ocolit. Sunt întrebările unui dumnezeu gelos, nu fac parte dintr-un dialog amoros. Nu doar că trebuie să le răspund, ci mă trag la răspundere. Aşa citeam în tinereţe din Evanghelia după Ioan dialogul dintre Iisus înviat şi Petru, când îşi întreba apostolul dacă îl iubeşte. Îl citeam prea puţin teologic, este adevărat. Îmi închipuiam singurătatea lui printre oamenii vii, deşi, înviat fiind, poate era mai om decât toţi, căci trecuse de moarte şi o putea privi acum întorcându-şi privirea la ea, nu numai în faţă, cum o fac alţii. Mărturisesc, nu îmi plăcea de Iisus înviat. Până la urmă, pierduse, iar acum, întrebând dacă este iubit, încerca să recâştige totul în lumea oamenilor. Întrebări care stârneau milă, însă erau deopotrivă înspăimântătoare. Trăgeau la răspundere. Aşa îţi primesc întrebările pe care totuşi nu mi le pui.

            Şi voi întârzia în continuare să le răspund. Mă întorc la vremea când te-am cunoscut prima dată. Te-am cunoscut ca în orice iubire, luându-mă după frumuseţea ta, una despre care ştiu că durează. Probabil că frământările minţii tale împiedică îmbătrânirea mai mult decât o fac tratamentele cosmetice. Oamenii liniştiţi îmbătrânesc mai uşor şi corpurile lor odihnite nu mai îndrăznesc să întrebe dacă sunt iubite. Dar nu ţi-am urmat frumuseţea până la punctul la care să urc şi să cobor după ea ca într-o iubire. Posibil ca semnele timpurii ale bolii tale să mă fi îndepărtat de tine. Şi este foarte posibil să le fi citit greşit. Nefireştile tale nelinişti faţă de toate câte te priveau şi, pe semne, te ameninţau nu erau pe potriva aşteptărilor mele de tânăr privitor al oamenilor şi lucrurilor care se unesc fără rest. Am stăruit totuşi să fiu pe lângă tine, atât de mult, încât până şi acum, după ce au trecut atâţia ani, mă găseşti prea în preajma ta, pentru a nu mă lua ca martor al suferinţelor tale. Îţi sunt prea aproape pentru a mă putea cruţa, chiar aşa pe tăcute, de întrebarea dacă te iubesc sau nu. Deopotrivă, şi eu simt că mă găsesc în preajma ta. Aşa, de la distanţa şederii laşe pe scaun şi din depărtarea confortabilă a unei vieţi proprii. Mă întreb eu de data asta: pentru ce îţi sunt aproape? Pentru a-mi pune pe gânduri singurătatea. E un început de rătăcire bună a minţii, nu-i aşa? Altminteri, ca mai toţi, aş fi crezut că locul meu îmi aparţine şi m-aş fi trezit, iarăşi ca mai toţi, că locul mă are pe mine, cum o păţesc animalele dintr-un atlas zoologic ilustrat când sunt plasate de grafician într-un peisaj sau altul, fără ca măcar unul să ştie că poate ieşi de acolo iubindu-l pe altul.

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment