Alexandra Niculescu revine pe www.omiedesemne.ro cu o proză la fel de bună, de puternică și de concentrată ca precedentele. Siguranța pe care o degajă scrisul ei mă face de fiecare dată să-mi spun că nu trebuie să pierd timpul și să public cât mai repede textul. De data asta au trecut ceva zile, dar asta nu înseamnă nimic, fiindcă valoarea povestirii a rămas aceeași.

Alexandra Niculescu

Pentru cei care n-ați apucat încă să o cunoașteți pe Alexandra, vă reamintesc că în 2012 i-a apărut cartea de proză scurtă „Săptămȃna merelor coapte”, iar în 2014 Editura Herg Benet i-a publicat volumul „No, thank you”.

Sibela şi cojile de seminţe

N-o să spun de ce nu-mi plăcea sau nu-mi venea sau nu suportam sau evitam să vorbesc la telefon. Ca mai toate comportamentele ciudate, poate îşi avea originea undeva în copilărie. Cert e că era o corvoadă, ceva ce nu făceam decât în mod excepţional. Toate astea el nu le ştia când mi-a scris la finalul mesajului de trei pagini – pentru că era primul mesaj după un an de zile în care s-ar fi spus că nu existăm unul pentru celălalt, şi de fiecare dată primul mesaj era lung –: sună-mă.     

După ce am bătut darabana pe lângă laptop o jumătate de oră, cu ochii pironiţi pe literele de pe ecran, apăsând din când în când o tastă la întâmplare ca să nu se întunece imaginea, am hotărât că nu puteam să-l sun din casă. Locuiam cu nişte colegi şi ei ştiau că nu vorbesc la telefon decât în situaţii extreme, aşa că, atunci când mă auzeau, dădeau buzna în cameră în timp ce vorbeam şi mă-ntrebau: cu cine? cu cine vorbeşti?, iar eu mă înroşeam de emoţie şi de nervi, pentru că deja nu mai înţelegeam ce auzeam şi le făceam disperată semne să mă lase singură. Până la urmă ieşeau râzând şi glumind, şi cel puţin unul dintre ei rămânea după uşă, ca să încerce s-asculte, şi eu ascultam vocea din telefon şi fâşâitul unei mâneci pe hol.

Aşa că mi-am luat mobilul şi carnetul şi am plecat în parcul de cartier, alt cartier, la vreo două staţii de metrou de casă. Era octombrie, era frig şi bătea soarele. N-aveam stare să mă aşez pe-o bancă. Am urmărit o cioară cum a sărit într-o baltă şi cinci vrăbii s-au luat după ea. De ce nu mi-or plăcea ciorile, când se spune că sunt atât de deştepte? Poate de la culoare sau de la croncănit sau de la nume. Dacă le spunea sibele de exemplu, poate le-aş fi iubit, nu ştiu de ce mi-a venit cuvântul ăsta. Am deschis carnetul, îmi place să scriu în picioare, în timp ce merg, normal că scrisul arată aiurea, se prăvăleşte în toate părţile, o ia razna, dar mă simt bine.

Am notat aşa: un copac în faţă, mulţi copaci în faţă. Două fetiţe aleargă bezmetice una după cealaltă. Cineva mic şi bine înfofolit e dat în leagăn: pleaşc, pleaşc, sus, jos, iar sus, iar jos. Fetele se fac că iau ceva din nisip, una dintre ele strigă: nu bea încă, apoi beau amândouă ceaiul sau laptele sau ce-o fi, care nu e, pentru că nu există decât în jocul lor. Nu e gălăgie şi nu e linişte. O jumătate de frunză roşie atinge nisipul nepăsător. Ştiu că telefonul e cu mine şi aşteaptă. Sau eu aştept. S-a auzit ceva şi la-nceput nu ştiam unde să mă uit. Mi-am ridicat capul, o şuviţă de păr mi-a intrat în ochi şi un elicopter se bâţâia  pe cer.

Lângă o bancă pe care aş fi putut să mă aşez – pentru că era mai ferită şi poate s-ar fi auzit mai bine şi mâinile nu mi-ar mai fi tremurat –, coji de seminţe pe care se uscase de mult scuipatul celor care le aruncaseră, se amestecau firesc cu nisipul, nu era nisip adevărat, se vedeau prea multe pietricele şi totuşi reuşeam să simt briza sărată deşi eram în Bucureşti şi nisipul nu era nisip. Am mai scris două cuvinte în caiet şi nimeni n-ar fi reuşit să le înţeleagă: aproape departe şi am reuşit să scot mobilul din buzunar şi să privesc numărul lui. L-am ascuns la loc şi am inspirat.

Mamă, câte frunze! a ţipat un copil de vreo patru ani, cu ochelari de soare.

Să sun, că doar el aşteaptă, mi-am spus şi gândul mi-a fugit: paşi verzi, picioare albastre, porumbel gri, ba nu, e movuliu. Toţi din parc sunt martorii mei şi eu martora lor.

Ne cunoaştem bine, totuşi, îmi repetam în gând, şi ştiu cum zâmbeşte când are fruntea lipită de a mea şi ştiu cum dă din cap când  e de acord şi ştiu că asteaptă, altfel de ce.

Aproape toate băncile erau rupte şi mă încruntam prea mult în timp ce strângeam telefonul în buzunar. S-a auzit o motocicletă undeva pe stradă şi mi-am imaginat-o ca o cioară-sibelă croncănind. Frunzele s-au lăsat înghiţite de praf. Ce-o însemna ruperea violentă a băncilor? Toate erau aşa, în afară de cea ferită, spre care aruncam o privire din când în când, să nu mi-o ocupe cineva, pentru că atunci când o să reuşesc să sun, de-acolo o s-o fac, îmi şopteam.

Au trecut trei puşti cu skateboardul şi i-am urmărit îngrozită: dacă se hotărau să se dea aici? Totuşi nu s-au oprit, doar au râs. M-am aşezat în sfârşit pe bancă, cu seminţele la picioare. Am mai aruncat o ocheadă în jur, să nu fie nimeni prea aproape şi am văzut un bătrân întinzându-se pe o bordură. Ca să amân puţin momentul, am scris: cât balerinism pe moşulică. Chiar vreau să sun? mă întrebam şi reîntrebam. Da, dar să mai stau câteva minute.

Soarele era bun şi odată ce-am fi vorbit, trebuia să încep să mă gândesc la bagaj, acolo era ceva mai frig, trebuia să-mi iau o căciulă poate. Caietul s-a deschis singur de la vânt, aşa că am măzgălit: o cioară, ba nu, o sibelă, mă târcoleşte, cu ce m-o fi confundat? Am inspirat iar, ecranul telefonului s-a luminat, am adunat cifrele numărului lui: dădeau 36, le-am adunat din nou: 9, m-am gândit un timp ce înseamnă numărul ăsta pentru mine, dacă e bun sau nu. În română putea să fie o şansă nouă de exemplu, dar în engleză se pronunţa ca nu-ul din germană.

Ştergeam întruna ecranul de urmele degetelor mele. Trebuia să am grijă să nu sun din greşeală, pentru că dacă e să sun, nu vreau să fie din greşeală, mi-am spus. Când cioara-sibela şi-a luat zborul am apăsat pe call. A sunat o dată, de două ori, am înghiţit şi am zâmbit pentru că citisem undeva că se simte zâmbetul şi la telefon, deci am zâmbit şi am aşteptat, a sunat de cinci ori, de şase, am început să împing uşor cu vârful pantofului cojile uscate de seminţe, de opt ori şi s-a auzit vocea lui: bună, poţi să mă suni puţin mai târziu? Sunt în tren spre Geneva şi e zgomot, bine?

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment