Horia-David Munteanu  mi-a trimis două texte, „Tabloul” și „Părintele”, exprimându-și speranța că nu au să-mi „displacă prea mult”. Nu mi-au displăcut, dimpotrivă, m-a surprins plăcut maturitatea de care a dat dovadă în abordarea subiectelor – ambele aflate cumva la limita dintre viață și moarte și aducând în față emoții concentrate și vii, scrise parcă sub privirea cercetătoare a lui Thanatos.

Am ales „Tabloul” fiindcă mi s-a părut mai închegat și cu un plus de dramatism față de „Părintele”, în ciuda unor inadvertențe legate de timpii verbelor, pe care am preferat să le las așa pentru autenticitate. Iată ce mi-a spus Horia despre el:

„Sunt elev în clasa a IX-a la Colegiul Național Iași, îmi place să citesc, mă relaxează și mă face să uit de școală. Am participat la mai multe concursuri de creație literară unde am obținut premii care mi-au dat curaj: Premiul I la Concursul Național „Tinere condeie” sau Marele Premiu la Festivalul Național „Rezonanțe Udeștene”-Suceava. Am publicat proză în revista liceului, dar și în „Bucovina Literară” sau în „Alecart” din redacția căreia fac parte începând de anul acesta. Când scriu proză stau de vorbă cu mine însumi și mă las ademenit de personaje, când scriu recenzii de carte încerc să mă înțeleg.”

Tabloul

Bătrânul își rezema capul de poalele rochiei care acoperea trupul fetei muribunde. Ea era tot ceea ce avea. Ea și tablourile.

E istovit de putere și aproape lipsit de speranță atunci când începe a se ruga. Nu a fost niciodată un om credincios, dar știa că aceasta putea fi ultima lui formă de căință, de regret, de înțelegere a păcatelor și poate de speranță.

Puțina lumină se revărsa din geamul murdar pe chipul copilei, ștergându-i paloarea buzelor și a obrajilor. Galbenul ultimelor frunze de toamnă deja înecat în cenușiul ploilor dinaintea primei zăpezi se regăsea acum pe fața atât de dragă. Cuprinse cu privirea subsolul mizer în care locuia, patul vechi, aproape rupt de trecerea anilor, pereții umezi. Aceasta era lumea lui, nu avea rost să se revolte tocmai acum. Doar să se roage.

Măcar câteva zile, repeta continuu și își aduna toată energia pentru a încerca să o facă pe fată să trăiască. Simțea că ea va muri curând și înțelegea că zilele ce vor urma vor fi un chin pentru el. Îi era frică să o piardă. Doar două lucruri iubise toată viața: trupușorul firav al fetei din care sufletul părea a se retrage și tablourile. Puținele pe care reușise să le vândă nu aveau nimic de-a face cu arta, cu adevărata artă, iar din banii pe care îi avusese puși deoparte după ce plătea tot ce era necesar unui trai modest, bani pe care îi numărase uimit de cât de repede i se strecurau printre degete, ca și cum un duh necurat îi subția, ei bine, cu banii ăia cumpărase medicamente care nu păreau a putea schimba ceva. Se ratase ca pictor. Mâna nu-i fusese niciodată sigură, ochiul, deși surprindea ce se afla sub coaja lumii, nu putea recupera miezul, culorile păleau odată întinse pe pânză. Încă de mic stătuse la colțuri de stradă și vânduse desene cu reproduceri nu prea reușite sau mici pânze ce nu puteau încânta decât niște suflete superficiale. Nu a fost niciodată mulțumit de vreuna dintre creațiile lui, deși la început i se spusese că ar putea deveni cineva, și într-un final renunțase la a mai vinde, chiar dacă viața era mizeră și banii tot mai puțini. I se strângea sufletul să le arate celorlalți ce făcuse, să întindă mâna și să se arate așa cum era, mic, neputincios, un om obișnuit. O perioadă i-a fost rușine, s-a închis în sine, refuzând să mai deseneze. Se purta ca și când retina îi devenise o pieliță opacă la ce era în jur. Abia dacă mai schița ceva la rugămințile fetei, care îi cerea uneori să-i facă o floare, un fluture sau să traseze contururile unui chip pe care-l zărea printre gratiile subsolului după ce se îmbolnăvise.

În acele momente în care observă cum unica lui fericire va fi pierdută pentru totdeauna, simte nevoia să picteze pentru a nu se mai gândi la suferința fetei. Ar vrea să o deseneze. Îi tremură mâna de dorință, i se încordează inima. Simte că tot ce a adunat în viața lui plină de păcate și de eșecuri trebuie pus pe pânză, că fata trebuie să vadă asta, că, dacă ea moare și el lasă să treacă momentul acesta, ea va lua cu sine imaginea unei vieți risipite, a unui tată care nu a putut nimic, a unei lumi urâte, lipsite de sens. Și lui nu-i va mai rămâne nimic. Știa că-i va desena chipul. Fusese un om zgârcit, uneori orgolios și spera ca măcar atât să poată face pentru ea, măcar atât să poată lua de la viață și să-i ofere ei.

Lumina ce pătrundea în încăpere era tot mai blândă și din depărtare se auzea sunetul grav al clopotului. Bătrânului îi era frică să se dezlipească de trupușorul fetei, dar, cu un efort ce i se păru supraomenesc, se duse să caute un colț de pânză. Nu avea nimic, nicio bucată de carton, nimic.

Descoperă icoana, singurul obiect valoros pe care îl avea. O primise de la un călugăr, în urma ajutorului dat la pictarea zidurilor mănăstirii. Un semn al frumuseții și al unei fericiri care nu-l mai motiva decât prin absență.  Era singurul lucru nobil din acea încăpere care îi fusese și casă, și atelier, și lume. Lupta dintre gândul păcatului și dorința de a picta era aproape la fel de puternică precum suferința. Nu înțelegea dacă acel chip sfânt era doar o ispită sau o cale de a cere iertare creând ceva. Pe pânza tremurătoare aștepta chipul Maicii Domnului, strălucitor în ciuda întunericului care curgea în cameră și în sufletul lui.

Se hotărăște, ia pensulele, pictează, uitând de timpul care se scurge rapid. Doar rareori se oprește pentru a privi trupul sfios al fetei. Lucrează continuu trei zile, cu lumina murdară a cerului slăbindu-i lumina ochilor. Trasează liniile și pune culorile mai mult din instinct, aproape că nu mai zărește nuanțele, urmele pe care le lasă pensula. Nici măcar seara nu se oprește. Căuta capete de lumânare ce emanau o lumină sacră, dar infimă. Tabloul devenea din ce în ce mai viu pe zi ce trecea. Exprima tristețe, dar chipul Maicii Domnului nu putea fi acoperit, dându-i o notă stranie feței palide a fetei. O stranie suprapunere care nu știa dacă e doar în mintea lui sau aievea pe pânză.

Extenuat, se oprește. E pentru prima dată cu adevărat mulțumit de ceea ce i-a ieșit. Se simte împlinit și așa adoarme, într-o poziție nefirească, pe scaunul pe care pictase în acele ultime zile. O visează pe Maica Domnului care a coborât de pe icoană și care îi ia fiica de mână. Rămâne cu imaginea acelei lumini pure, iar în ciuda lacrimilor fierbinți de pe obrajii bătrânului, se simte mulțumit. Fetița lui era fericită acolo sus, alături de o lumină puternică, rozalie, lumină pe care nimeni nu reușise să o picteze până acum.Era atât de frumos, încât i se făcu teamă să se trezească. Dorea să rămână pentru totdeauna în acel vis suav, în acea liniște de iarbă mângâiată de un vânt blând. Gândul că fata lui era încă mai fericită decât el îi dădea putere. Și atunci, în vis, înțelese că ceea ce realizase nu era un simplu portret, ci o imagine cuprinzătoare a morții.

Brusc se cutremură. Se ridică de pe scaun și aude un geamăt. Apoi tăcere. Se prăbușește pe pat, îi simte palmele calde încă ascunse ca două aripi între mâinile lui aspre, îi privește pleoapele grele și cearcănele vineții, alungite. Acum nu poate să se mai uite la pictură, căci i-e frică să privească din nou moartea în ochi. Trage spre el trupușorul firav. Cu spaimă și cu sfială îl ține în brațe, la fel de inert, la fel de golit de viață.

Soarele strălucea mai puternic decât până atunci, dar lui îi era frig. Dorea să se învelească în ultimele picături de viață care mai rămăseseră în cameră. Ochii cuprind disperați tabloul și înțelege. Acela era tabloul la care visase toată viața lui. O capodoperă. Crease ceva cu adevărat valoros. Lacrimi i se adună în barba murdară. Nu înțelege dacă de fericire sau de tristețe amară. Nu știe de ce Dumnezeu îi luase ceva pentru a-i da altceva. Ar fi renunțat oricând la acea pânză pentru a mai vedea încă o dată lumina din ochii copilei. Speră că poate da timpul înapoi, însă jocul era deja pierdut. De pe barbă lacrimile cad și se sparg în culorile vii ale tabloului. Ca niște fulgi de zăpadă peste frunzele proaspăt desprinse de pe crengile zgribulite de frig.

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment