L-am cunoscut pe Radu Aldulescu înainte de 1989, pe vremea când lucram amândoi prin hrubele tipografiei Universul (fosta Informația). El era instalator, eu electrician. Auzisem că publica prin reviste, însă nu am încercat să-l abordez pe tema asta. De altfel, el era un tip destul de retras, introvertit. Îl vedeai mereu cu câte o carte în mână, păzind focurile care încălzeau cazanele cu apă caldă ale fabricii.

După Revoluție Radu a plecat de la tipografie. Destinul a făcut în așa fel încât să ne revedem mulți ani mai târziu, când eu deja lucram la ziarul Ring. Într-o zi de toamnă a lui 2011 ne-am întâlnit pe terasa din spatele Muzeului Literaturii, la vechiul sediu din bulevardul Dacia. Am băut vreo două halbe și am vorbit despre tot felul de lucruri. A ieșit interviul ăsta, din care o parte am publicat-o în ziar. Cealaltă parte, foarte consistentă, a rămas practic inedită. O reproduc aici, considerând că multe dintre lucrurile spuse atunci sunt valabile și în ziua de azi.

 Radu, romanele tale nu puteau apărea în regimul trecut din cauză că prezentau o cu totul altă realitate decât cea acceptată de autorităţi. Ai încercat totuşi să publici în acea perioadă?
Primul roman, „Sonată pentru acordeon”, a stat un an de zile pe vremea lui Ceauşescu în editură şi a mai stat încă trei ani pe vremea regimului celălalt, al lui Iliescu. Înainte de 1989 mi s-a motivat nepublicarea prin lipsa hârtiei sau alte invenţii de genul acesta. Era de fapt o cenzură ideologică. Am publicat totuşi proză în revistele literare, aşa zisul SLAST, care era Suplimentul Literar al Scânteii Tineretului, în Luceafărul, în România Literară. De debutat am debutat cu o povestire în Amfiteatru, în februarie 1973. Când şi când mai reuşeam să mai public câte ceva.

Dacă ar să judecăm după anul naşterii tale, ar trebui să fii considerat optzecist. Ai sărit însă peste etapa asta şi ai devenit nouăzecist. Cum îți explici?
Am devenit nouăzecist pentru că am publicat după 1990. Conceptul de generaţie literară era mult mai valabil înainte de `89. Optzeciştii aveau o motivaţie destul de palpabilă. Fiind un grup, numit „generaţia `80”, au putut să publice mai uşor. Aşa au apărut antologiile de grup. Ei între ei se suţineau reciproc şi îşi creau anumite avantaje. În virtutea inerţiei, după Revoluţie, au apărut celelalte generaţii, nouăzeciştii, douămiiştii, care nu au mai avut însă aceași motivaţie ca a optzeciştilor. Grupuri există şi acum, dar revendicându-te ca aparţinând la o generaţie anume, nu prea te avantajează.

Deci nu te simţi parte dintr-o astfel de generaţie?
Nu ştiu ce să spun. Dan Silviu Boerescu a spus despre mine că sunt nouăzecist, iar în istoria lui Manolescu apar în categoria optzeciştilor întârziaţi. Ca afinitate a scrisului este foarte greu să spun că aparţin unei generaţii sau alteia. Nu cred că sunt încadrabil într-un anumit tipar, mai ales că nu am ceea ce se cheamă solidaritate de breaslă. Văd lucrurile uşor diferit şi am în general din cauza asta numai de pierdut. Trebuie să te afiliezi la un grup ca să răzbeşti, mai ales în condiţiile actuale, iar eu nu am această abilitate de a mă lipi de aceste grupuri.

Te consideri un rebel?
Nicidecum, ar fi prea mult spus rebel. Nici măcar în tinereţe nu am avut tendinţe de genul acesta.

Ce cărţi îţi plac?
Evident, romanele, şi în mod special marile literaturi, ruşii, americanii, englezii. Îmi plac Faulkner, Hemingway, Philip Roth, Llosa, Marquez, şi nu numai.

Se spune că romanele tale au un aer marquezian. Pe de altă parte, sunt voci care susțin că ai afinități cu Céline.
Alăturarea de Marquez şi de Llosa este mai aproape de adevăr. Totodată, cărţile mele nu au fost traduse, deci nu apar în străinătate, dar sper că de acum încolo se vor întâmpla şi lucruri mai bune în acest sens.

Ai face o distincţie clară între genul de literatură pe care îl creezi şi genul comercial care se pare că a cam acaparat piaţa de la noi? Abundenţa de comercial ar putea fi o explicație pentru faptul că romanele tale se vând sub aşteptări?
Nu, nicidecum. La noi piaţa este absolut imprevizibilă, de fapt este o piaţă căzută. Cărţile care în occident se vând în milioane de exemplare, la noi abia dacă ajung în 7, 8 sau maximum 10.000 de exemplare. Uite, să luăm de exemplu „Codul lui DaVinci” al lui Dan Brown, un best-seller internaţional, care nu ştiu dacă a ajuns, să zicem, la 200.000 de exemplare vândute. Să nu mai spunem de un Mario Vargas Llosa, un Marquez, sau chiar recentul laureat Nobel, Le Clézio, care după ce a luat premiul i-au crescut vânzările spectaculos în toată lumea, iar la noi s-a oprit la tiraje de câteva mii de exemplare. Aşadar, piaţa cărţii la noi este jos de tot, şi este şi mai căzută în ultimele luni. Aşa merg lucrurile aici. A căzut receptarea literaturii aşa cum au căzut atâtea şi atâtea domenii. Nu poate fi, aşadar, vorba de literatura comercială care o împiedică pe cea de valoare să se vândă. La noi nici măcar această literatură comercială nu se vinde. Vânzarea este o chestiune de promovare, iar promovarea ar trebui să fie treaba editurilor sau a agenţilor literari. La noi nu există instituţia agenţilor literari, care funcționează în occident de aproape o sută de ani. Nu există fie pentru că nu are obiectul muncii, fie că nu este în stare să facă o astfel de treabă. Imediat după Revoluţie erau tiraje de până la 100.000 de exemplare. În `92-`93 au scăzut cam până la 7000. Pe urmă scăderea a fost constantă, până în momentul de faţă când la proză sunt tiraje de maximum 1000 de exemplare, în general fiind cam de 500 de cărţi.

Care este după părerea ta explicaţia acestei căderi?
Au fost nişte oameni care au pus monopol şi pe economie, pe tot. Sunt ăia care au avut sprijin şi care s-au îmbogăţit. Foştii securişti care au dirijat toate domeniile de activitate. Domeniul cultural este un domeniu de interes naţional, aşa că își bagă toţi nasul. Ei fac jocurile, ei fac legea, inclusiv în literatură. Îşi bagă nasul în necunoştinţă de cauză, pentru că dacă la fotbal unii se mai pricep, la literatură e greu să se priceapă oricine.

Totuşi, editurile au nevoie de scriitori români.
Bine spus, au nevoie de scriitori români, dar ce să facă cu ei? Editurile au nevoie de autori români pentru că mai scot nişte bani în felul ăsta. Pe de altă parte, editurile au nevoie de autori români pentru că 98% dintre ei îşi plătesc singuri apariţia cărţilor. În acest fel fac un comerţ prin mijlocirea lui, a autorului. Este un mecanism care le produce bani. Eu fac parte dintre cei privilegiaţi, cei 2% care nu-şi plătesc editarea, dar mai sunt încă nişte privilegiaţi, care probabil reprezintă cam 0,5%, care chiar câştigă, au drepturi de autor. Cum ar fi Cărtărescu, cum a fost Pavel Coruţ, un exemplu elocvent în acest sens. Cam asta este piramida. Sunt edituri mai mari sau mai mici care îşi fac afacerile lor.

Cum este posibil ca pentru un autor ca tine să nu se găsească o soluţie de asigurare a unui prag minimal de subzistenţă?
Astea sunt vremurile, mi le asum ca atare. În general mă feresc să mă plâng. Nu pot să-mi iau apărarea singur. Asta este situaţia.

Spune-mi care a fost istoria publicării romanului „Proorocii Ierusalimului”. Am înţeles că a fost publicat mai întâi la o editură mai puţin cunoscută, iar mai apoi a venit acea colaborare cu Corint.
În prima fază „Proorocii Ierusalimului” a fost un scenariu de film comandat de Lucian Pintilie. De la acel proiect de scenariu am ajuns să-l dezvolt ca un roman. Am publicat din el fragmente în suplimentul „Ziarului Fiananciar”. L-am terminat prin 2001, iar timp de aproape patru ani a stat prin edituri. Într-un târziu s-a ivit un proiect cunoscut şi numit pe atunci „Miliardul lui Năstase”. Premierul Adrian Năstase a dat un miliard de lei preşedintelui Uniunii Scriitorilor de atunci, Eugen Uricaru, ca să publice vreo douăzeci de autori români. A publicat vreo 15, printre care şi cartea asta a mea, în 300 de exemplare care nu au fost difuzate nicăieri. Din ele, 150 le-am luat eu şi le-am dat cunoştinţelor. Acum vreo câteva săptămâni am fost la Uniune şi am văzut că volumele rămase erau acolo. Fuseseră scoase afară din încăperea respectivă şi când am văzut asta am mai luat şi eu un vraf din ele. Cartea a apărut aşa cum a apărut, cu foarte multe greşeli şi în condiţii grafice îndoielnice. Ulterior am reeditat-o la Corint, în condiţii grafice mult mai bune. Daniel Cristea-Enache, care coordona colecţia, a venit în întâmpinarea acestui proiect de reeditare. Am publicat-o în 1000 de exemplare şi s-a vândut foarte bine. Înainte de a pleca la Ierusalim, anul acesta, în martie, am fost la editură şi le-am cerut o carte, dar nu mai aveau în depozit şi nici măcar în librării. După asta, am făcut ediţia a treia la Cartea Românească, în condiţii de asemenea foarte bune. A fost un privilegiu pentru mine să public mai multe ediţii, mai ales în vremurile astea. Nu mai e ca pe vremea lui Marin Preda, când publica „Moromeţii” în câte 100.000 de exemplare şi 10-15 ediţii de-a lungul anilor. Erau alte tiraje, erau alte vremuri.

Cum se explică faptul că toate aceste tiraje se epuizau?
Foarte simplu, exista cenzura care nu permitea apariţia cărţilor în avalanşă, ca azi. Lumea nu prea avea ce să aleagă şi cumpăra ce găsea. În plus, statutul social şi material al scriitorului din vremea comunismului era cu totul altul, deasupra celui din zilele noastre. Erau scriitori, nu zic de Marin Preda, de Adrian Păunescu sau de alţii, despre care nu mai auzim acum mare lucru, dar care aveau peste un milion de cărţi tipărite şi vândute, mă refer aici la tiraje însumate, lucru care nu mai este posibil în ziua de azi. N-o să mai fie niciodată posibil acest lucru.

Regreți, din punctul ăsta de vedere, acele vremuri?
Eu nu am cum să le regret, pentru că nu puteam să public atunci în volum. A fost o cenzură ideologică, cenzură care, culmea, dispăruse în ultimii ani ai comunismului. Instituţia cenzurii nu mai exista, dar cenzura o făceau cei din sistem. Cenzura asta subtilă a comuniştilor s-a transformat în ziua de azi în cenzură economică. Nu poţi să publici dacă nu ai bani.

Citeau oamenii mai mult înainte, sau cumpărau cărți doar ca să-și umple, din snobism, bibliotecile personale? Cum se explică faptul că se epuizau tiraje foarte mari?
Înainte era un sistem de difuzare mult mai bun. Pe urmă, erau bibliotecile publice. În toate bibliotecile din ţară, mii pe vremea aceea, se distribuiau cărţi care făceau parte dintr-un tiraj. E adevărat, atunci nici nu prea existau alte posibilităţi, nu exista televiziune ca acum, internet, baruri de noapte  şi alte modalități de distracţie, iar omul era împins automat cărtre alte zone. Lectura era una dintre ele. Se citea ceva mai mult decât acum.

Există, din câte știu, o obligativitate a editurilor de a trimite bibliotecilor câteva exemplare din cărţile pe care le editează, dar acest lucru nu prea se respectă. Crezi că şi asta impietează asupra receptării mai bune a unui scriitor sau altul? E de notorietate faptul că sunt oameni care nu-şi permit să cumpere cărţi, iar atunci sunt nevoiţi să apeleze tocmai la aceste biblioteci publice.
La Biblioteca Academiei se găsesc toate cărţile, poate şi la altele, nu ştiu. Oricum, în general au cam dispărut bibliotecile. Erau biblioteci de cartier, erau biblioteci săteşti, iar în ziua de azi sunt evident mai puţine decât pe vremea comunismului. Problema astăzi este că lucrurile nu mai pot fi făcute gratuit. Dacă aceste biblioteci ar cumpăra cărţile, ar creşte tirajul şi implicit ar mai câştiga ceva şi sărmanii autori. Lucrurile astea nu se întâmplă din păcate, ştiu sigur asta. Uite, la Bookfest, „Proorocii Ierusalimului” a fost pe primul loc în topul vânzărilor. A fost cartea cea mai bine vândută de la Editura Cartea Românească. Romanul a apărut cam în martie, iar după semnarea contractului cu editura mi s-a dat un avans. Ei bine, mi s-a spus ulterior că suma pe care am luat-o n-a fost acoperită, ca procent din vânzări, de numărul de exemplare vândute la Bookfest. Eu nu pot decât să am încredere în ei, dar adevărul despre cum au stat lucrurile îl cunosc numai ei.

Cât este ficţiune şi cât este realitate în romanele tale?
Răspunsul este unul stas, pe care ţi-l poate da orice scriitor. Biografia este în ultima instanţă ficţiune. Când te apuci să îţi scrii biografia, inevitabil aluneci în ficţiune, iar ficţiunea la rândul ei este inevitabil biografie. Cam pe acolo se întâmplă lucrurile. Chestiunile astea se suprapun. Nu poţi să spui exact până unde este ficţiune şi până unde este biografie. În ultimă instanţă romanul este o chestiune de compoziţie, mai mult decât biografia, mai mult decât jurnalul, mai mult decât toate genurile. Romanul este un gen total, şi culmea este că acest gen total îţi oferă o cunoaştere mai bună a realităţii prin abordarea ei piezişă. Ăsta este rolul ficţiunii şi al romanului în general.

Cât contează experienţa de viaţă pentru scrierea unui roman?
Contează foarte mult. De fapt, contează şi experienţa cititului, şi experienţa de viaţă în egală măsură.

Eliade a publicat primul roman la 26 de ani, iar Truman Capote la 24, ambele fiind cărţi foarte bine receptate de public.
„Alte glasuri, alte încăperi” este un roman genial al unui autor genial. Eliade a avut un alt soi de abordare, a avut succes pentru că ăsta a fost contextul. Condiţiile pentru scris erau cu totul altele în interbelic, şi mă refer aici la condiţiile de receptare. Nu exista televiziune, nu existau multe lucruri. Romanul suplinea multe chestii. Sunt totuşi nişte bune exemple, care spun că uneori nu trebuie să ai o mare experienţă de viaţă ca să scrii un roman foarte bun, deşi se spune că romanul se scrie după vârsta de 30 sau 40 de ani. Nu este un criteriu.

[image_with_animation image_url=”467″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

Hai să facem o paralelă între bestseller-ul de dinainte și de după `89 din România. Vreau să-ţi dau două exemple de autori care au înregistrat recorduri de vânzare înainte de `89: Marin Preda, cu „Cel mai iubit dintre pământeni” şi Augustin Buzura cu „Drumul cenuşii”. După Revoluţie poate doar Mircea Cărtărescu ar putea fi considerat un recordmen la vânzări. De ce crezi că nu avem, după atâta timp, vânzări bune la mai mulţi scriitori?
Se poate să nu mai fie posibil să mai apară un roman românesc în tirajul în care a apărut „Cel mai iubit dintre pământeni”. Nici nu se pune problema. Bine, Cărtărescu, cu tot succesul lui, n-a avut nici pe departe succesul lui Preda. Păstrând însă proporţiile, putem spune că autorii care au suces de vânzare sunt Cărtărescu, Radu Paraschivescu, Traian Ungureanu, şi asta se întâmplă deoarece ei sunt scriitori care publică la o editură care îi promovează aşa cum trebuie. În plus, se şi autopromovează. La „Humanitas” mai sunt autori buni, dar nu sunt promovaţi ca aceştia trei. Aşadar, promovarea, în vremurile astea, reprezintă totul. Un detergent, cu cât este promovat mai mult prin publicitate, cu atât se vinde mai bine. Pe de altă parte, mai este şi Pavel Coruţ, care are succes de 20 de ani, dar el face parte dintr-un fenomen extraliterar şi paraliterar pe care nu aş vrea să-l mai comentez.

Mai semnezi prin reviste sau prin ziare?
Da, am mai publicat în „Viaţa Românească”, recenzii, proze, eseuri, ce s-a nimerit. Dar activitatea mea principală actuală este scrisul, chiar dacă pe lângă asta mai fac şi un pic de gazetărie culturală. Eu mai puţin decât alţii, bineînţeles.

Crezi că gazetăria poate să ucidă scriitorul?
Îl ucide dacă el este deja ucis. Nu cred în treaba asta, totuşi. Marquez a făcut gazetărie, a făcut reportaj, pentru că vedea o apropiere între reportaj şi literatură. O apropiere bună, de altfel. Este o carte a lui, „Cronica unei morţi anunţate”, care are o abordare de tip reportaj şi este o literatură extraordinară, un roman extraordinar de fapt. Treaba asta s-ar putea să fie adevărată în contextul ăsta de la noi. Şi eu am fost angajat la un ziar un an de zile, în `91, la „Baricada”. În acel an nu am scris deloc la vreun roman. Am scris alte chestii, reportaje şi articole săptămânal. Gazetăria, pe de altă prte, de bine de rău îţi dă să mănânci, iar la un alt nivel te poţi chiar îmbogăţi de pe urma ei. Eu, sincer să fiu, nu cred că aş fi rezistat prea multă vreme în presă, nu sunt omul pentru aşa ceva. Îţi trebuie un anume tip de mişcare, un anume tip de scris, şi dacă eşti un tip introvertit, deoarece cam ăsta este scriitorul, un intelectual introvetit cu predispoziţii artistice, n-ai cum să faci faţă la ritmul gazetăriei. E un război de uzură la care trebuie să rezişti, mai ales psihic. Cineva spunea că gazeta este o activitate funciarmente rea, deci mai rea decât strungăria sau cizmăria sau mai ştiu eu ce altă preocupare. Asta este chiar o meserie rea, prin însuşi obiectul muncii ei.

Personajele romanelor tale fac tot felul de munci derizorii. Se regăseşte Radu Aldulescu în sceste tipologii?
Se regăseşte cât de cât, pentru că asta am făcut până în `89. Dacă asta ne-a fost dat, asta am făcut. Până la urmă mi se pare că a fost mai bine aşa. A fost o acumulare de experienţă. În vremea aia, deşi am înghiţit destul de greu chestia asta, altceva nu prea aveam ce face. Ne-a prins bine până la urmă. În loc să facem pe scriitorii sau pe ziariştii, de pildă, am făcut pe instalatorii şi pe electricienii. Eu am nimerit în asta ca într-o poveste care nu era a mea. Dacă îmi spunea cineva la 18 ani cum vor decurge următorii 18 ani din viaţa mea, deci până la 36 de ani, mi s-ar fi părut ceva absolut aiurea. Părinţii mei au lucrat în presă amândoi, eram copil de condiţie bună, dar dacă m-am dus în fabrică, pe şantier, iar în fabrică, iar pe şantier, şi într-un târziu în tipografie la Universul, asta a fost. Înseamnă că asta mi-a fost soarta, a ţinut de condiţia mea pe care, de bine, de rău, uite că mi-am depăşit-o. De format însă atunci m-am format, în mediul ăla de atunci, în fabrica unde am lucrat. Formaţia asta mi-a prins bine, pentru că văd lumea altfel decât cei care se formează acum.

Crezi că va exista, într-un final, un scriitor român care va câştiga premiul Nobel pentru literatură?
Să ne gândim în ce final, totuşi. Eu am citit laureaţi ai premiului Nobel, cum sunt Le Clézio, Pamuk sau Marquez, dar am citit şi dintre cei care nu au câştigat, cum ar fi Llosa. Şi acolo există nişte interese politice. Totuşi, toţi laureaţii premiului Nobel traduşi la noi nu coboară sub un anume nivel sub nicio formă. Noi nu avem un scriitor de talia lui Pamuk, de pildă, în momentul actual. În viitor nu ştiu ce se va întâmpla, poate o să apară totuşi vreunul. Noi nu avem un scriitor ca Le Clézio, oricât ar zice cine ar zice. Când vorbim de marile literaturi ale lumii; vorbim de fapt de marii romancieri. Romanul este un gen total. Aceştia sunt romancierii mari care au 10, 15 romane bune. Noi nu avem un scriitor de talia asta. Cărtărescu, de exemplu, nu este romancier. Nu văd cum ar putea să ia Cărtărescu premiul Nobel. Are imagine, este băgat în faţă, dar nu cred că ar putea fi vorba ca el să ia acest premiu. Continuând ideea, noi nu avem, iată, un scriitor de talia lui Kadare. Din tot estul fost comunist suntem cam pe ultimul loc. Nivelul la care se află potenţialii câştigători ai premiului Nobel nu se regăseşte la niciun romancier român actual. Asta pe de o parte. Pe urmă urmează traducerile, promovarea şamd. De aici este punctul de pornire, iar după un nivel anume se poate pune problema. Sincer, îmi doresc ca un autor român să ia premiul, pentru că toţi scriitorii români, inclusiv eu, am fi poate priviţi cu alţi ochi. Literatura română ar avea alt statut decât cel actual.

 

(foto 1 credit: Adrian Martalogu, ziarul Ring)
(foto 2 credit: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1825282310827324&set=ecnf.100000367191497&type=3&theater)

 

gelu diaconu

[email protected]

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.