Înainte de a mă apuca să citesc o carte am proasta deprindere de a-mi arunca privirea pe scurtele texte (laudative în general) de pe coperta a IV-a. Mi-am respectat și de data asta obiceiul și am tresărit când am văzut succintul elogiu pe care Eli Bădică îl face romanului „Diavoli fragili” al lui Radu Găvan (Pandora M Publishing, Grupul Editorial Trei, 2017), pe care-l consideră „cea mai bună carte de până acum semnată de Radu Găvan”. Într-un fel m-am considerat norocos, fiind primul roman al lui Radu care-mi pică în mână. M-am pus așadar încrezător pe treabă, ca să simt și eu, pe viu, cum sună această voce narativă „aparte în literatura română”, așa cum precizează, cu aceeași generozitate, Eli Bădică.
Romanul „Diavoli fragili” poate fi cumpărat de pe elefant.ro cu o reducere de 27%
La final am încercat, așa cum procedez de fiecare dată când întâlnesc o carte mai dificil de interpretat, să extrag lucrurile bune din toată babilonia de sensuri în care am înaintat cu acribie timp de aproape o săptămână. Făcând abstracție de recuzita folosită, de înlănțuirea de adjective, adverbe, metafore și exprimări la limita comprehensibilului, dezbrăcând așadar textul de balastul inutil și de zgura rămasă în urma „arderii” din timpul conceperii lui, am încercat să rețin doar acțiunea – cea care contează cu adevărat într-un final – și am descoperit o lume absurdă, condimentată cu un tip de fantast care poate face cititorul mefient să ridice din sprâncene.
„Diavoli fragili” este un roman care poate fi cu ușurință plasat în zona literaturii de consum, segment din ce în ce mai important pe piața editorială, ținând cont de numărul deloc de neglijat al celor care preferă acest tip de lectură. Sigur că nu lipsesc, vorbind grosso-modo, elementele specifice, de „culoare”, ale acestui gen, în romanul lui Radu: suspansul, accentul pe mister, pe thriller, narațiunea voit imprecisă, echivocă, zonele gri, întortocherile textuale, stilul deloc lapidar, elaborat cu intenție, pentru ca cititorul să se piardă în „selva oscura”, indiciile presărate peste tot, aruncate „ca din întâmplare” de autor pentru a-și ține în priză directă auditoriul, totul urmat de momentul deciziv, de confesiunea care scoate în sfârșit, într-o lumină totuși aproximativă, adevărul despre cele întâmplate, în fine, acel element de finalitate care are rolul de a închega ceea ce, până la un punct destul de înaintat, părea dezlânat și imprecis.
Radu a reușit cumva asta, deși mijloacele stilistice folosite în poate prea lungul excurs romanesc nu sunt dintre cele de top. Salvarea a venit probabil de la opțiunea pentru fragmentarea textului, salutară până la un punct, fiindcă nu întotdeauna, pe parcursul cărții, pauzele de respirație i-au permis cititorului să facă o recapitulare și să atace cu mai mult aplomb restul cărții. Marea problemă pare a fi suprapunerea continuă a planurilor și imposibilitatea de a întrezări o soluție la această adevărată, cum spuneam, babilonie de sensuri. Subscriu, în acest sens, spuselor lui Radu, care pe bună dreptate trăia senzația că „acest roman e ca un monstru care o să se ridice și o să umble de unul singur prin lume”. „Monstrul” numit „Diavoli fragili” dă senzația că se alimentează din propria substanță și că este un fel de perpetuum mobile textual. Există momente de confuzie în care cititorul nu mai poate separa „ficțiunea” din ficțiune de „realul” din ficțiune. Totul e povestit în permanență și în același timp se povestește de la sine. Avem pagini cu deliruri onirice, cu viziuni întunecate, urmate de texte soft, autoreferențiale, sau de confesiuni aproape fără noimă și fără legătură cu cele istorisite anterior.
Realitatea e adesea suspendată de episoadele onirice sau de acel gen de nebunie temporară survenită în urma unor traume despre care nu știm mai nimic, ca în romanele polițiste în care criminalul este devoalat în ultima pagină. Singurele certitudini sunt indiciile, însă legătura dintre ele este atât de precară, încât la un moment dat ai vrea să te răfuiești cu autorul și să-i spui: enough is enough! Glagoria prozastică, patinajul textual, condimentat, ce e drept, cu episoade erotice explicite, care vin în contrasens cu viziunile de-a dreptul apocaliptice, transformă la un moment dat romanul într-un câmp de bătălie în care s-au răfuit mai multe armate, niciuna nefiind învingătoare! Personajul principal (sau personajele?) este bântuit de flashuri de memorie recurente, fiind prins între două lumi care de cele mai multe ori se confundă. Revede cu ochii minții drama de neimaginat prin care a trecut, însă noi, cititorul (ca să folosesc un oximoron) vedem când un film noir, când un fel de film live cu un ziarist cu veleități de scriitor care, prin natura meseriei, îi ia un interviu unui scriitor celebru (Filip Romain) aflat în închisoare după ce, în timpul unui episod de nebunie temporară, și-a ucis întreaga familie.
În acest punct mi-am spus că voi asista, poate, la un remake după celebrul „In cold blood” al lui Truman Capote, numai că aici nu avem de-a face cu un roman „de nonficțiune”, ci cu un mix ficțiune-nonficțiune-realism-visceral care se apropie, în anumite puncte, de zona sensibilă a „Detectivilor sălbatici” atât de dragă autorului. Temele însă trec mult peste opțiunile ceva mai clare ale lui Bolano: avem de-a face cu tema borgesiană a dublului (oglinda în care, privindu-te, vezi un chip străin – o formă de nebunie temporară care scoate, sporadic, la suprafață, un alter-ego demoniac și imprevizibil), cu tema sacrificiului (îndeosebi în multiplele episoade pseudoonirice în care se derulează parcă pe repede înainte imagini amestecate cu copii, mame care îi drăgălesc și îi alăptează, tați excedați de presiunea realului, care-și pierd mințile din cauza „demonilor” și așa mai departe) sau tema detașării dinspre sfârșit, când intervine confesiunea care repune, într-un fel, realitatea în drepturi.
Autorul nu face un secret din admirația pe care o are pentru Roberto Bolano, iar aici intervine acel tip de livresc destul de supărător, când acțiunea ar trebui, mai ales în genul abordat de Radu Găvan, să se consume în etape ceva mai vioaie, fără intarsii textuale inutile. Nu interesează pe nimeni să faci în propriul roman apologia altei cărți, fie ea și celebre, decât poate dacă scrii un roman în care evoci, bunăoară, viața unui scriitor celebru. Aici însă nu avem de-a face cu așa ceva, ci cu un roman care mustește (intenționat aș spune) de ambiguități. Sigur, la un moment dat recurența temelor poate să fie obositoare. Să nu mai știi pe ce palier textual te afli atunci când citești o carte poate fi provocator, dar și plictisitor. Baleiajul permanent realitate – ficțiune te poate face să te întrebi: la ce bun atâta confuzie? Doar pentru un fel de orgasm diegetic promis pe 200 și ceva de pagini și realizat în câteva secunde?
Pe acest fond par rupte din context episoadele de normalitate în care, spre exemplu, scriitorul Filip Romain merge la întruniri literare, își lansează cartea de debut la Gaudeamus și devine un soi de (incertă) vedetă autohtonă, cu apariții televizate și turnee de promovare prin țară. Aici, constructul autoreferențial e atât de evident încât ai senzația că misterul e demantelat și, în sfârșit, vei avea parte de acel moment al limpeziri textuale atât de necesar după ce ai fost băgat cu capul, sistematic, în apa unui „lac întunecat și fără fund”. Numai că totul pare de la un moment dat să sfârșească exact în acest mod: pe fundul unui lac întunecat și fără fund. Noroc cu „dezlegarea la adevăr” din final, pe care evident că vă las să o descoperiți singuri.
„Diavoli fragili” nu e o carte ușor de interpretat. Ai zice că autorul a aruncat în mod intenționat mănușa criticii profesioniste (pe care nu prea o iubește, în paranteză fie spus) și că așteaptă răspunsul cuvenit. Firește, nefiind un critic profesionist, nu-l va afla din aceste neînsemnate considerații. Ceea ce vreau să spun în final, ca un critic amator ce sunt și ca un iubitor profesionist de literatură, este că misterul, în toate formele lui, rămâne incitant dacă este livrat în doze potrivite. Atunci însă când devine un scop în sine, cum se cam întâmplă în acest roman, ai senzația că, gustând din prăjitura textuală, ți se pare ba că e prea multă esență de rom, ba că e prea dulce, ba că blatul n-a crescut uniform și așa mai departe.
Pentru a avea o prăjitură-roman delicioasă, proporțiile ingredientelor trebuie să fie cele corecte. Aici, însă, unele disproporții sunt evidente, ceea ce înseamnă, firește, că de cele mai multe ori prea mult mister strică. Iar dacă te mai și urci în montagne-russe-ul textual care ba te scufundă într-un lac întunecat, ba te scoate la suprafață, unde abia ai timp să tragi o gură de aer, există pericolul ca mesajul să rămână neînțeles, iar unii cititori să abandoneze cartea la jumătate. Eu n-am făcut-o, ceea ce înseamnă că autorul s-a priceput, totuși, să creeze un orizont de așteptare. Și cred că a meritat, pe principiul: ultima felie de prăjitură (finalul) e cea mai bună. Lucru care sper să conteze pentru cât mai mulți cititori.
gelu diaconu
[email protected]
