Prima etapă din turneul de lansare a volumelor „Un cal într-o mare de lebede”, de Raluca Nagy, și „Povestiri din garaj”, de Goran Mrakić, ambele apărute în colecția de literatură română a editurii Nemira, intitulată sugestiv n`autor, s-a consumat aseară în primitorul spațiu al Librăriei Humanitas de la Cișmigiu. Întâlnirea a fost moderată de coordonatoarea colecției, Eli Bădică. Am fost și eu pe-acolo, invitat de poetul Florin Dumitrescu, el însuși autor Nemira, cu un volum de poezie, „Dodii”, apărut în 2016 în excelenta colecție Vorpal coordonată de Svetlana Cârstean.

nemira.ro

Spațiul amenajat între zona de la intrarea în librărie și „scena” de lângă vitrina care oferă, seara, o vedere idilică a bulevardului Elisabeta, a fost plin, semn că autorii, și implicit cărțile lor, se bucură de o bună primire, mai ales într-un spațiu, cel al Bucureștilor, cu un public pretențios și mefient la nume mai puțin sonore. A fost o seară foarte reușită și salut aici ceea ce a făcut Eli Bădică (i-am spus-o și aseară), anume că a ales să prezinte doi autori la aceeași lansare. A fost un  pariu câștigat, întrucât Raluca Nagy și Goran Mrakić s-au completat reciproc și au oferit auditoriului suficiente momente faine încât să lase, la final, o bună impresie.

În prima jumătate de oră moderatoarea Eli Bădică le-a pus scriitorilor întrebări punctuale, legate, firește, de cărțile pe care le-au scris. Au urmat apoi și câteva mici sesiuni de lectură. Răspunsurile au venit în consecință, cu un plus din partea lui Goran, care, chiar dacă a afirmat la un moment dat că speră că scrie mai bine decât vorbește în public, a oferit câteva monologuri de ținut minte. Întrebați, de exemplu, cum și-au ales titlurile volumelor, cei doi au răspuns astfel:

 Goran Mrakić: „Când eram mai tineri, acum 15-20 de ani, ni se întâmpla să nu avem bani suficienți ca să mergem în oraș, fiindcă era scump pentru noi, și atunci de multe ori organizam ad-hoc câte un party în fața unor garaje, fiindcă era plin orașul de ele. Acolo se rememorau tot felul de întâmplări din deplasări, de la diverse concerte, din școală, din facultate, dacă era cazul, fiindcă mulți nu erau duși la facultate. Am fost fascinat de aceste întâlniri, fiindcă era o formă de literatură orală, originală, și mi se părea că se pierde foarte mult. Acolo am cunoscut personaje și am stat de vorbă cu oameni extraordinari. Modul în care povesteau mi se părea mult mai interesant, mult mai dens, mult mai viu decât ceea ce citeam în literatură. Atunci mi-am zis că ar fi păcat să nu scrie cineva despre acești oameni într-un fel sau altul. Așa am prins curaj și mi-am spus că ar fi bine să imortalizez niște momente de acest gen. Garajul este un simbol al periferiei, al anilor de atunci.”

Raluca Nagy: „La mine a fost o chestie semi-vizuală. Cred că greșeala, înainte de a pleca, a fost că am ales Tokyo așa cum aș fi ales New York-ul sau alte mari metropole, ca pe un oraș multicultural, cosmopolit. Tokyo este un oraș foarte monocultural, iar ca străin ești pierdut. În primul rând era și senzația mea, plimbându-mă printre japonezi, și era și ce vedeam cumva din afară, în sensul în care ei au mersul acesta târșâit. Nu țopăie deloc când merg. E un fel de plutire a lebedei pe apă. Cred că a fost o combinație între lucrurile astea două, dar titlul în sine vine chiar dintr-o scenă din carte, în care mi-am imaginat, absolut cinematografic, o cameră de filmat de sus surprinzând eroina care se trezește într-un pâlc de fete la un curs de yoga, toate ca niște balerine din «Lacul lebedelor», iar ea era foarte dizgrațioasă și nepricepută.”

[image_with_animation image_url=”2275″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

Într-o altă parte a discuției, autorii au explicat, rând pe rând, ce i-a motivat atunci când s-au apucat să scrie aceste cărți și de ce au ales, fiecare dintre ei, genurile abordate.

Goran Mrakić: „ Proza scurtă este genul în care mă simt cel mai bine. Este o chestie care-mi face plăcere. Mă simt bine compunând textele astea, aducându-mi aminte despre niște episoade din trecut, rememorând niște personaje pe care le-am cunoscut. Îmi place să le redau viață, chiar dacă unii nu mai trăiesc sau au dispărut din peisaj. Pur și simplu îmi face plăcere. Dacă nu mi-ar fi plăcut, nu m-aș fi apucat de scris. N-am avut un plan pentru asta, pur și simplu s-a întâmplat.

În povestirile mele 90% dintre personaje sunt dintre cele cu care am interacționat și în viața reală, oameni din anturajele din care am făcut parte, oameni simpli în general. Mi-a plăcut la proza americană foarte mult faptul că redă viața oamenilor simpli, problemele lor reale. Nici când eram mic nu-mi prea plăceau poveștile cu prințese, basmele cu regi care erau intangibili, dintr-o altă lume, în care nu mă regăsesc și în care nu voi trăi niciodată.

Pe mine mă interesează mediul în care trăiesc eu, oamenii cu care interacționez, cu care împart problemele. Când eram la școală am citit un interviu cu Charles Bukowski, în care spunea că poezia din ziua de azi a ajuns o rușine fiindcă lumea și cei care scriu nu mai cred în ea. Atunci mi-am dorit să pot scrie o carte cu care să apar în fața oamenilor de la mine din zonă. Mi-am propus să scriu o carte de care să nu-mi fie rușine în fața unui critic literar, a unui jurnalist sau a unui om de cultură, dar aceeași carte să o pot da și unui tip de la mine din zonă, unul care joacă table în fața blocului și care poate n-ar citi altceva.”

[image_with_animation image_url=”2277″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

Raluca Nagy: „Pentru mine a fost un fel de nevoie de a transmite într-o altă formă o parte din munca mea de antropolog. Cred că personajele mele sunt un fel de combinație între oameni pe care i-am cunoscut și oameni despre care am auzit în poveștile diferiților indivizi pe care i-am întâlnit la Tokyo și care au făcut parte din cercetarea mea. Mi-am imaginat viața unei tinere femei la Tokyo și am încercat să completez vocațiile care-mi lipseau din discuții sau impresii pe care le-am colecționat… Am încercat să le completez cu experiențele mele sau să-mi imaginez personajele respective într-o anumită situație.

Am început să scriu cartea în engleză, fiindcă viața mea la Tokyo și în Anglia se întâmplă în engleză, cercetarea am făcut-o în engleză, iar decizia a fost automată. Multă vreme nu m-am simțit deloc confortabil, cartea îmi părea prea sterilă. Când m-am apucat să traduc din engleză m-am relaxat extraordinar. Cred că cea mai mare bucurie a fost să descopăr  că de fapt cel mai bine și cel mai ușor scriu în limba română.”

Seara s-a încheiat cu o ședință de autografe, cu mici șuete la o țigară pe trotuarul din fața librăriei și, din câte am înțeles, cu o continuare a discuțiilor la un pahar pe o terasă din Centrul Vechi. Turneul de promovare continuă azi, la Timișoara, la Librăria Două Bufnițe, alte două întâlniri cu publicul fiind programate în Iași, marți 16 octombrie, de la 18.30, la Cafeneaua Fika, și în Cluj, joi 18 octombrie, tot de la 18.30, la Librăria Humanitas.

Cele două volume pot fi procurate din librării sau online, de pe www.nemira.ro după cum urmează:
https://nemira.ro/un-cal-intr-o-mare-de-lebede
https://nemira.ro/povestiri-din-garaj

[image_with_animation image_url=”2279″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

Goran Mrakić (n. 1979) s-a născut la Sânnicolau Mare. A publicat două volume de versuri, trei cărți de aforisme satirice și un volum de proză scurtă, Punk requiem. A primit premiul Uniunii Scriitorilor din Timișoara pentru debut, premiul „Vladimir Bulatović VIB“ și premiul „Radoje Domanović“. Scrierile sale au apărut în mai multe antologii de aforisme din Serbia, România, Bosnia, Spania, Liban și Italia. A tradus din limba română în limba sârbă (și viceversa) mai multe cărți. A lucrat timp de 15 ani ca redactor al ziarului de limba sârbă Naša reč. În prezent, ocupă funcția de director al Editurii Uniunii Sârbilor din România. Trăiește și lucrează la Timișoara.

[image_with_animation image_url=”2280″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

Florin Dumitrescu & Raluca Nagy

Raluca Nagy (Cluj-Napoca, 1979) este doctor în științe sociale al Universității Libere din Bruxelles și al SNSPA București. A debutat în limba română în anul 2005, la Revista 22, și a continuat până în prezent la: Cuvântul, Dilema Veche, Decât o Revistă, Totb, Arhiforum și Scena 9. A contribuit cu o povestire la volumul colectiv Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români (Editura Trei, 2015). A mai publicat proză scurtă în revista Iocan (2016) și în Revista de Povestiri (2017–2018), al cărei atelier de scriere creativă l-a urmat. Un cal într-o mare de lebede este debutul său în volum individual.

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.