randall jarrell

RANDALL JARRELL s-a născut pe 6 mai 1914 în Nashville, Tennessee. A urmat cursurile de la Hume-Fogg High School, unde „a practicat tenis, a jucat în câteva piese și și-a început cariera de critic cu eseuri satirice în revista școlii”. La Vanderbilt a editat revista studențească de umor The Masquerader, a fost căpitanul echipei de tenis și a absolvit cu magna cum laudae.

A studiat sub coordonarea lui Robert Penn Warren, primul care i-a publicat eseurile critice, a lui Allen Tate, cel care l-a debutat în poezie, și a lui John Crowe Ransom, care i-a dat lui Randall primul job ca profesor la Kenyon College, în Gambier, Ohio. De asemenea, la Vanderbilt și-a obținut diploma de masterat în engleză, în 1937.

Între 1939-1942 a predat la University of Texas, în Austin, unde a început să publice critică și a cunoscut-o pe prima lui soție, Mackie Langham. În 1942 a părăsit universitatea pentru a se înrola în cadrul forțelor aeriene ale Statelor Unite.

După ce a fost lăsat la vatră s-a angajat pentru un an la Sarah Lawrence College, în Bronxville. În același timp a lucrat ca editor la The Nation, unde a scris recenzii de carte. A părăsit această instituție de învățământ pentru Woman`s College of the University of North Carolina unde, ca profesor-asociat de engleză, a predat poezie modernă și scriere imaginativă.

A divorțat de prima soție și s-a recăsătorit cu Mary von Schrader, pe care a cunoscut-o la o conferință în Colorado, în vara lui 1952. Au început să locuiască împreună în timp ce Randall preda la University of Illinois at Champaign-Urbana. Cei doi s-au stabilit apoi în Greensboro împreună cu fetele lui Mary din precedenta căsătorie. Au locuit temporar și în Washington D.C., în 1956, când Randall a ocupat postul de consultant în poezie la Library of Congress.

Din 1963 comportamentul lui Randall a început să se schimbe semnificativ, motivul depresiei fiind avansarea în vârstă. După moartea președintelui Kennedy, Randall a petrecut zile în șir plângând în fața televizorului. Un psihiatru din Cincinnati i-a prescris un antidepresiv, Elavil, care, în loc să-i amelioreze starea, l-a transformat practic într-un maniac depresiv.

Randall Jarrell fost spitalizat în 1965 și i s-a întrerupt tratamentul cu Elavil, însă cu toate acestea depresia a continuat. După externare și-a petrecut vara acasă, sub supravegherea soției sale. În seara zilei de 14 octobrie 1965, în timp ce se plimba pe autostrada U.S., în apropiere de Chapel Hill, N.C., unde fusese pentru un tratament, a fost accidentat mortal de o mașină.

Deși în urma anchetei s-a stabilit că moartea lui Randall Jarrell a fost accidentală, au fost unele voci, precum cea a lui Robert Lowell, care au susținut că de fapt scriitorul s-ar fi aruncat intenționat în fața mașinii.

Notele biogafice au fost preluate de aici, iar textul de mai jos a fost extras din volumul „Poezie americană modernă și contemporană”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986, traducere de Mircea Ivănescu.

Randall Jarrell – 90 de grade latitudine nordică

Acasă, în pijamaua de flanelă, ca un urs în ghețurile lui,
Mă urcam în pat; în sus pe marginile imposibile ale globului
Am navigat toată noaptea – până când în sfârșit, cu barba mea neagră,
Cu blănile și câinii mei, m-am oprit la Polul Nord.

Acolo în noaptea asta copilăroasă tovarășii mei zăceau înghețați,
Blănile întărite îmi izbeau gâtul înfometat,
Și am oftat oftatul meu adânc: fulgii coborau înrăiți,
Aceștia aveau să-mi fie sfârșitul? În întuneric, m-am întors la odihnă.

– Aici, steagul pocnește în scânteierea albă și în tăcerea
Gheții virgine. Eu stau aici,
Câinii latră, barba mi-e neagră, și privesc fix
La Polul Nord…
Și acuma, ce fac? Ce să faci, te întorci.

Oriîncotro m-aș întoarce pasul îmi e către sud.
Lumea – lumea mea se învârte în jurul acestui punct final fix
Al frigului și deznădejdii: toate liniile, toate vânturile
Se termină în acest vârtej pe care-l descopăr în cele din urmă.

Și e fără niciun înțeles. În patul copilului
După călătoria de noapte, în lumea aceasta caldă
Unde oamenii trudesc  și suferă pentru sfârșitul
Care încunună suferința – în Țara asta a Norilor

Mi-am atins nordul meu și avea înțeles.
Aici în polul real al existenței mele,
Unde tot ce am făcut eu e fără înțeles,
Unde mor sau trăiesc doar din întâmplare –

Unde, trăind sau murind, sunt mereu singur;
Aici în nord, noaptea, muntele morții
Mă împing afară din întunecimea neștiutoare,
Și văd în sfârșit că toată cunoașterea

Pe care am smuls-o din întuneric – pe care întunericul mi-a aruncat-o în față –
Este la fel de fără preț ca și ignoranța: nimic nu iese din nimic,
Întunecimea din întunecime. Suferința vine din întunecime
Și noi îi spunem înțelepciune. Este suferință.

1981, Randall Jarrell

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/