Mitrofan, personajul din volumul Mitrofan plângăciosul[1], are origini de un comic de situație, aproape funambulesc: ,,Născut dintr-o mamă poetă şi un tată miliţian/ Mitrofan poartă acest nume la insistenţa mamei”. El își petrece copilăria sub o zodie a deriziunii și a caricaturalului, într-o lume plămădită, parcă, dintr-un amestec al universurilor desprinse din filme precum Circul al lui Chaplin sau Pisică albă, pisică neagră al lui Kusturica. Însă, în relația cu cei din jur sau cu tatăl său, candoarea se îmbină destul de frecventcu brutalitatea cotidianului viciat: ,,căci miliţianul, când încă păşea disciplinat pe asfalt/şi nu era dat dispărut sub asfalt,/ îl tachina cu îngrozitorul diminutiv Mitrofănică, /cum ai zice în loc de Cezar – Cezărică/ sau Napoleonică în loc de Napoleon./ „Ce tot mârâi acolo, Mitrofănel?/ Iar umbli cu poezii ca mă-ta, Mitrofănel?”/ Dar s-a dus şi vremea miliţienilor,/ unii s-au făcut poliţişti, alţii – bandiţi şi businessmeni,/ iar pentru că tatăl nu se împăca nici cu unii, nici cu alţii,/ într-o noapte l-au răpit şi l-au îngropat în asfalt” (Asfalt).
Descinzând din familia unor personaje ca Lazarillo de Tormes sau Don Quijote, Mitrofan reprezintă un soi de pícaro, care trăiește, aproape tot timpul, la granița dintre iluzie și realitate, dar care, în același timp, pare temperat, adesea, de impulsuri sau frământări moromețiene, iscate mereu de o tendință reflexivă asupra existenței blazate, mult prea atinse de coloritul mundan al derizoriului. Fiind mereu pregătit pentru aventuri, atât sociale, cât și spirituale, de întâlniri și confruntări cu celălalt/ cealaltă, acest fapt scoate în evidență latura teatral-jovială a personajului, manifestată, prin întâmplări, gesturi sau vorbe, la limita dintre dedublare sau disimulare, dintre cauză și efect, dintre aparență și esență: ,,Nu că ar fi tocmai el un înfumurat în toamnă,/ nu că l-ar arăta cineva cu degetul din nicăieri,/ nu că s-ar înconjura cu papagali multicolori/ împotriva urâţeniei generale,/ nu că i-ar sări ţandăra din nimic/ fără să-i sară ceva cu adevărat” (Nucul) sau ,, El habar nu are, nu știe nici cu spatele că în clipa aceasta/ trece prin faza aceea mistuitoare când alte mecanisme/ pun în mișcare mădularele, / lumea devenind strălimpede ca după un plâns sănătos…” (Electrocasnice II).
Alexandru Mușina vedea în actul poetic un demers de reliefare a acelor ,,epifanii ale realului”. De aceea, cum spuneam, pentru Mitrofan mișcarea înseamnă ieșirea dintre granițele lumii interioare și pătrunderea/ luarea în stăpânire/ descoperirea lumii din jur, percepută ca o sumă de proiecții sau coregrafii fantasmatice, epifanice. Personajul cunoaște mișcarea, în primul rând, ca sursă concretă a deplasării, iar, în al doilea rând, ca experiență de cunoaștere/pătrundere a lumii irizate de impulsuri epifanice. Trăiește întâmplări, aventuri, la granița dintre real și ireal, pe baza unor scenarii poematice desfășurate, deopotrivă, după o schemă jovial-parodică și una vizionar-onirică. Tocmai de aceea, și ,,inadaptarea lui Mitrofan la ritmurile vieții cotidiene”, așa cum observa, în prefață, Radu Florescu, este marcată de tendința personajului de a se distanța de freamătul cotidian, iar efectul terapeutic, aproape cathartic al lacrimilor, are rolul de a-i devoala acea latură epifanică, în primul rând, a realității, apoi a visului: ,,Plângăciosule,/ nu mai vărsa lacrimi de proastă calitate./ Când te învăluie plânsul,/ când te sufocă lacrimile, ridică-ţi fruntea/ și îndreaptă-te către Porţile Oraşului,/ treci pe lângă Biserica din Lemn,/ coboară costișa până la apa lacului,/ scufundă-te/ şi plângi mai departe./ Nu-ţi face griji! Acolo, sub apă,/ nu va vedea nimeni nicio lacrimă pe faţa ta,/ toți vor vedea suprafaţa apei/ şi chipul Bunului Dumnezeu oglindit în ea/ mai zâmbitor ca niciodată.” Se resimte ceva din înțelepciunea jovială a unui Creangă, cel care își privea eroii, mai ales pe cei cu hibe, cu înțelegere și atașament, disculpându-le excesele și exagerările.
Într-o atmosferă de întrepătrundere a fabulosului cu realul, dar și cu visul, apariția acelui strălimpede, un spațiu intramundan, un miez al miezului, un element de feerie telurică, generează o fisură voită în ordinea mult prea încremenită a banalului existențial, închistat între limite de beton: ,,Oricum, pe atunci planorul cu mângâieri/ încă nu se zdrobise de acest plan înclinat pe care/ ne ducem de-a şuiul/ urmând să facem o spărtură în betonul orașului,/ urmând să lăsăm o spărtură strălimpede / în urma noastră” (Planorul cu mângâieri). Pe fondul unei mirări extatice, apare și sentimentul iubirii, cel care permite redescoperirea frumosului ce sălășluiește în lucrurile care se dezvăluie printr-un insolit cromatic: ,,E clipa în care se îndrăgostește, clipa în care o vede pe Ea/ cum își prinde de funie la balcon cu un cleşte de chihlimbar/ magnificul ei șorț albastru încă amețit de turațiile mașinii de spălat. Îl vede şi ea, şi îi zice:/ – Hei, Mitrofane!/ Nu te mai ascunde după obloane de lacrimi” (Electrocasnice II).
Într-un poem de călătorie, care amintește de Craiova văzută din căruță a lui Marin Sorescu, dar și de una dintre Georgicele lui Mircea Cărtărescu, vizita în dulcele Mall al Iașilor îi oferă personajului un nou prilej de mirare care, de data aceasta, dublată de o doză consistentă de jovialitate, ascunde, atenuează stupoarea și îi înlesnește privitorului-spectator deschiderea unor perspective asupra unui urban comercial, dar, mai ales, asupra artificialității de-o agresivitate sclipitoare, asupra mirajului consumerist, mult prea strident, dar care, prin forța imaginației, este sublimat, transfigurat astfel: ,,îl împinge păcatul să se ia după apa/ cascadelor din spatele Palatului/ pomenindu-se în faţa unei uşi rotative,/ o drăcovenie cu aripi de sticlă/ ce se învârte precum în jurul unui deget nevăzut/ amețind lumea, făcând-o să arate cât mai/ fericită la intrare în Mall./ Calcă şi el în cercul rotativei lăsându-se /dus pe-nvârtite și pomenindu-se iar afară,/ dat afară de fapt, printr-un simplu învârtecuș./ Intră iar în cerc şi iar e dat afară pe aceeaşi orbită./ Și-atunci își aminteşte de învârtitul în jurul / propriului deget, intră din nou în vârtej/ şi se învârte pe călcâi în contrasens cu vârtejul de sticlă,/ ţâşneşte astfel dincolo, printre vitrine,/ ca o Chiriţă-titirez cu fustele-i plutitoare,/ se pierde prin Dulcele Mall,/ prin săli diamantine, printre coroane de flori/ și coroane adevărate,/ acestea din urmă la preţ redus / din lipsă de capete ce ar merita să le poarte.”
La întrepătrunderea dintre forța epifanică a cotidianului și anumite elemente de basm, ia naștere un fel de realism magic fabulos, în care întâmplările, personajele își desfășoară existența într-un real ecranat de miraculos, iar obiectele sunt recreate, reconfigurate conform unei rețete fantasmatice. Mitrofan izbucnește într-un plâns melancolic, de data aceasta, iscat în urma unei realități care, fiind mult prea inconsistentă din punct de vedere al stabilității oferite de către concret, e pe cale să se destrame. Acest fapt, însă, nu îl va ajuta să ajungă în vârful dealului, care are rolul unui axis mundis al stabilității și al reîmplinirii spirituale: ,,El urcă dealul cu multă însufleţire/ iar când ajunge în pisc,/ beat de fericire,/ se sprijină de-un copac,/ însă copacul se dovedeşte a fi un putregai./ Se prăbușește cu tot cu Mitrofan,/ putregaiul risipindu-se pe vânt/ iar el ducându-se de-a rostogolul/ de partea cealaltă a dealului./ Ei, cum să nu izbucnească în plâns?/ Că doar și-a dorit atât de mult să ajungă în vârful dealului” (Deal).
O forță aurorală învăluie lucrurile, dar, nicidecum nu le opacizează, ci le diafanizează, învăluindu-le parcă în acea lumină de la origini, cum ar spune Blaga, care le re-întemeiează, le conferă forța imagistică a unui insolit patriarhal în interiorul căruia personajul simte forța acelui atașament originar față de lucruri, ființe sau natură: ,,Terasa era umbroasă,/ masa – pătată de pete de soare/ pe care le număra încruntat/ simţind că lipseşte ceva./ Dar când a văzut-o venind/ și-a dat seama că nu-i decât/ pata de soare care lipsește/ la celălalt capăt de masă,/ pata de lumină care va rămâne acolo/ şi după ce soarele nu va mai putea/ răzbate printre crengi până la/ degetele lor încleștate pe suprafața mesei” (Terasa).
Totodată, anumite resturi care, cândva, au alcătuit un întreg durabil, pot fi reutilizate, reconfigurând fie o lume vie, a spectacolului aparent, dar, mai ales, al acelui spectacular de situații inaparente, simbolice, derizorii, fie o lume moartă, lipsită de orice stridență a ororii, de orice reprezentare grotescă a sentimentului de finitudine. Dimpotrivă, prezența morții este dezvăluită într-o aură încărcată de o anumită candoare sau prin grija de a nu impieta sau destabiliza arhitectura inefabilă a copilăriei: ,,Din resturile de scândură/ împrăştiate în faţa casei după renovarea faţadei/ el ar putea meşteri o scenă portabilă/ pentru spectacolul vieţii/ sau ar putea înjgheba un mic sicriu/ pentru copilaşul abandonat de viaţă/ ce urmează a fi înmormântat cumva pe ascuns/ pentru a nu ştirbi din imaginea copilăriei” (Fațada).
Cadre tulburi ale unei vieți care nu-și mai regăsește direcția sau forța de regenerare se răsfrâng asupra imaginarului colectiv, cufundându-l într-o atmosferă încordată, cu iz apocaliptic, redată prin imagini desprinse parcă dintr-un H. G. Wells. Un paradis în destrămare (L. Blaga), ale cărui consecințe perturbă dimensiunea patriarhală a lumii rurale: ,,Și venise anul 7527 de la facerea lumii,/ Mitrofan urmărea mersul unei buburuze pe un rest/ de păpușă, doar bustul, găsit dezgolit în nisip,/ și secase în anul acela izvorul dătător de viață,/ Nicio femeie din sat nu mai era în stare să nască,/ nici un copil nu apărea pe la porți,/ nici un prunc nu gângurea lângă vreun sân cu lapte./ Tot ce se numea copilărie intrase-n pământ:/ biberoane, mașinuțe, fundițe, leagăne/ și păpuși din astea, ale nimănui.” (Anul 7527).
Receptarea afectivă a spațiului înconjurător se împlinește într-o atmosferă de pastel vizionar ce imprimă simțirii o anumită nostalgie a înălțimilor, care debordează de-o prospețime germinativă provocată de îmbinarea armonioasă dintre culoare și mișcare: ,,Degeaba urci, degeaba te înalți:/ te bucuri numai tu că dealul este verde,/ că albăstrimile te iau la braț./ În vale, jos, la ce te-ai mai întoarce?/ Pe-acolo toată lumea se uită în pământ./ Numai un smârc de apă privirea își întoarce/ spre tine cel care te vezi urcând/ spre alte dealuri/ mult mai verzi, mai ‘nalte,/ pe unde alte ceruri, mai albastre, cresc/ și ierburi mult mai proaspete se lasă aplecate/ de roua ochilor cerești/ ce te privesc” (Alte priviri).
Foto credit Nicolae Popa: Cenaclul Republica, de aici: https://bit.ly/3x0hgJ9
[1] Nicolae Popa, Mitrofan plângăciosul, Editura Tracus Arte, București, 2021.
