Prozele lui Cezar Amariei, din volumul Exerciții de liniște (Editura Polirom, 2021), dezvăluie o realitate înconjurătoare, felurită și atât de fremătătoare, încât motorul narativ al observației derulează personaje, întâmplări, amintiri sau secvențe monologate, cu o sagacitate cinematică, cu un nerv alert al scriiturii.

Naratorul deține acea concentrare specifică unui șahist conștient de consecințele următoarelor mutări sau permutări. El este atent la personajele sale, le urmărește mișcările, le redă calmul reflexiv, observația insolită, detașarea ironică, uneori jovială, adaptată însă la diferitele medii sociale sau umane.

Textele înfățișează secvențe din cele mai diferite straturi sociale,  de la cel al familiei sau al unui colectiv de actori, la cel al relației dintre un elev și o profesoară sau al singurătății, pe alocuri colective, de cele mai multe ori individuale. Suntem la un moment dat tentați să observăm că fiecare loc surprins pare acel loc sadovenian unde nu s-a întâmplat nimic. Însă, tocmai datorită nucleului complex și viu al fiecărei proze în parte, mi-am amintit, într-o oarecare măsură, de atmosfera, dar și de energia umană degajate de către acel stup de personajeimaginat de scriitorul spaniol Camilo José Cela, unde sensibilitatea se îmbină cu grotescul, disperarea cu o tăcere asurzitoare.

Singurătatea, în povestirea amar existențială Un vin bun, rămâne un decor al fragilității umane, iluminate însă de prezența sacrificiului față de celălalt. Un bătrânel s-a hotărât să cumpere exagerat de mulți saci de struguri din care, la fel ca în fiecare an, va face vin cu care să-și servească musafirii, dar și să-i ajute financiar pe cei dragi. Sacii sunt lăsați la intrarea în bloc, iar, printr-o încăpățânare camuflată în ambiție, bătrânelul decide să îi care pe rând, în spate, până la etajul la care stă. Numai că un infarct îl doboară la pământ, iar sfârșitul survine în urma unui alt factor, în măsură să stârnească un amuzament straniu, în care întrezărim o notă de umor întunecat.

Povestirea Pe măsură ce trece timpul dezvăluie, printr-un scurt periplu epistolar, o relație amoroasă dintre un elev și profesoara acestuia. Dincolo de complicațiile survenite și de imposibilitatea unei relații între cei doi, care însă mai târziu în viață se va concretiza totuși, rămâne  proiectul unei narațiuni de inițiere a tânărului, dar și patosul genuin al confesiunii. Textul Lumină lină debutează cu un subiect supralicitat, acela al vieții bisericești și al metehnelor sale. Acest subiect devine prilej de bârfă între două vecine care analizează desfășurarea unei călătorii la București, la Catedrala Mântuirii, chiar în ziua sfințirii acesteia, însă nu acest lucru rămâne în prim-plan, ci excursia până acolo, portretele unor persoane care, dincolo de habotnicia lor, mult prea strident afișată, devoalează un caracter  mediocru, veleitar și, nu în ultimul rând, frizând ridicolul. Însă, întorsătura de situație, una care mărturisesc că m-a frapat prin agresivitatea ei spontană, are loc la fel ca în povestirile lui Salinger sau, oarecum, ca în filmele lui Tarantino, atunci când cei doi copii ai gazdei apar în cameră. Fiindcă băiețelul a fumat în fața surorii sale, gazda, pradă parcă unei crize de nervi atent camuflate în spatele unui sarcasm nervos, aprinde o țigară, îi obligă pe amândoi  copiii să fumeze, după care le stinge țigările… pe obraz!

 În Umbre, unul dintre textele în care dialogul conturează cel mai bine o atmosferă cinematografică, ne aflăm într-un mediu rural, unde folclorul încă nu a depășit cadrul fantasmelor și al superstițiilor. Talpalan Neculai e chemat de vecinul său, ,,la o țuică”, prilej cu care soția acestuia din urmă se plânge de sănătatea fetei și de faptul că acest mort recent, care nu e altul decât învățătorul satului, o bântuie acum sub formă de strigoi. Aceasta insistă ca toți trei să meargă la preot, ceea ce și fac atunci când se lasă întunericul, numai că părintele surprins într-o situație cam delicată, refuză oficierea unei slujbe de dezlegare. În asemenea condiții, cei trei decid să-și facă singuri dreptatea. Astfel că urmează o scenă de un absurd macabru, în care aceștia ajung la cimitir, dezgroapă mortul și îi decupează inima, într-un gest care trădează disperarea și greața, ambele deopotrivă atenuate de puterea cathartică a țuicii.

Unul dintre cele mai interesante texte, Totul va fi bine, vorbește despre o pandemie asemănătoare cu cea de azi, însă în text ea pare că atinge o limită imposibilă, căci se referă la un virus din pricina căruia libertățile individuale sunt pe cale de a fi anulate definitiv. Izolarea se va petrece într-o atmosferă cu destule accente distopice, întrucât prelungirea acesteia duce la lipsa apei sau a unui anumit confort material, într-un exercițiu de data aceasta de neliniște, de încordare, prin care personajul trece, la limita dintre nebunie și luciditate, dintre supraviețuire și disperare.

Narațiunile lui Cezar se parcurg ca niște exerciții, în primul rând, ale răbdării care ne ajută să privim lumea din jur, să o acceptăm sau să îi descoperim acel fond insolit și identitar deopotrivă.

Patreon - O mie de semne
Author

Date: Savu Popa (1991) Ocupația: Profesor de Limba şi literatura română, student doctorand în cadrul : Școlii Doctorale de Litere, Științe, Umaniste și Aplicate a Universității de Medicină, Farmacie și Științe și Tehnologie „George Emil Palade” din Târgu Mureș) Activitate literară a. Activitate literară Debutat cu poezie, în anul 2004, în revista Euphorion, din Sibiu. Debutul în volum, s-a produs în anul 2017, cu volumul Ipostaze, Editura Paralela 45, din Piteşti, iar în 2018 publică al doilea volum de versuri, la editura Cartea Românească, intitulat Noaptea mea de insomnie. Apariții în revistele: România literară, Banchetul, Ateneu, Familia, Tribuna, Sintagme literare, Actualitatea literară, Discobolul, Noise Poetry, Literomania, Liternautica, O mie de semne, Opt motive, Bucovina Literară, Literadura, Euphorion, Cervantes, Prăvălia culturală, Algoritm literar.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.