Teodor Hossu-Longin are, neîndoielnic, ceea ce poate fi numit „vână de prozator”. Nu e puțin lucru să primești la început de carieră premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor (într-o vreme când acest premiu avea mai multă greutate decât în prezent), sau să afirme despre tine un monstru sacru precum Ioan Groșan că ești „o reconfortantă certitudine valorică a literaturii române contemporane”. În acest punct lucrurile sunt cât se poate de limpezi.

Sigur că, așa cum se întâmplă în astfel de prezentări encomiastice, simpatia față de autor poate să ducă la ușoare exagerări, cum ar fi cea referitoare la povestirea Ștefana, despre care Groșan afirmă, impenitent, că „tinde spre statutul de capodoperă”.  Însă chiar și aici lucrurile nu stau foarte departe de adevăr. Să mă explic, așadar.

Ștefana este exact acel tip de povestire care poate fi luată ca punct de reper într-o evaluare critică a volumului recent apărut la Editura Paralela 45 și lansat la Gaudeamus: „13, cu noroc. Crima și alte povestiri”. Așa cum probabil sugerează și titlul, avem de-a face cu două cărți într-una, asta deoarece Teodor Hossu-Longin a adăugat la volumul de debut, „Crima și alte povestiri”, un altul, inedit, intitulat paradoxal ironic „13, cu noroc”.

Teodor Hossu-Longin a realizat în Ștefana ceea ce aș putea numi, păstrându-mă în registrul criminalistic, o amprentă diegetică. Autorul ar putea fi găsit oricând și rapid în registrul scriitorilor români de proză scurtă dacă un critic mai zelos i-ar investiga opera și ar găsi Ștefana, să zicem, peste încă alți douăzeci de ani.

Am precizat acest interval temporal deoarece corespunde aproape exact cu perioada scursă între debutul lui Teodor Hossu-Longin (1998, cu volumul „Crima și alte povestiri”, așa cum spuneam) și momentul „revenirii” din 2017, atunci când scriitorul a ales să sară din schema prozei scurte și să publice romanul „Mortua Est”.

În Ștefana regăsim acel tip de dramă casnică relatată cu mijloace de un sever realism. Dialogurile par „live”, atmosfera este reprodusă cu minuțiozitate, iar densitatea textuală – sau raportul dintre întinderea povestirii și greutatea factuală – tinde, ca să folosesc și eu expresia lui Groșan, spre perfecțiune. Există câteva deraieri stilistice în genul „o paloare bolnăvicioasă îi îmbrățișase obrajii” sau „aburii născuți de răcoarea camerei”, însă acestea sunt absorbite de firescul situațiilor, relatate cu nerv jurnalistic, precum și de tensiunea subterană a textului, care ține în priză directă cititorul.

Există un astfel de punct de reper și în cealaltă jumătate a volumului. Emisia, din „Crima și alte povestiri”, întrunește, ca și Ștefana, aceleași calități, relatarea fiind făcută de data asta parcă în registru autoreferențial. Avem aici un realism bine temperat, o frazare sigură, dialoguri credibile, dar și scurtcircuite descriptive și comparații mult prea laxe ca să mai poată fi și eficiente stilistic (cum ar fi, spre exemplu, cea în care George, care „începuse o relație”, „devenea un cavaler din Evul Mediu ce încerca să cucerească și să pețească o mulțime de domnițe”). Astfel de aluviuni textuale sunt însă explicabile la ora debutului. Lucrurile se complică însă atunci când ele revin, cu o frecvență pe alocuri supărătoare, în textele de „după douăzeci de ani”.

Aici se află, în opinia mea, punctul nevralgic al cărții. L-am auzit în timpul lansării de la Gaudeamus pe Teo spunând că, atunci când i s-a sugerat să „lipească” cele două volume, cel de tinerețe și cel de maturitate, i s-a părut o idee foarte bună. Sigur că, până la un punct, această alăturare între vechi și nou pare că poate potența întregul. Lăsând la o parte schimbările de registru textual, firești în fond, sau diferențele care țin de recuzită (omniprezentele Dacii, lipsa telefoanelor mobile etc.) trebuie spus că mixul vechi-nou a fost riscant dacă e să privim celălalt versant, anume cel al inexactităților din ambele zone textuale.

Dacă erorile de la „tinerețe” sunt explicabile în virtutea lipsei de experiență, la „maturitate” par mai puțin pardonabile, deoarece, prin comparație, „sar în ochi”, devin scame pe vizual, dereglează cumva armonia textuală, fluiditatea prozastică. Povestirile sunt inegale valoric și nu au un numitor comun stilistic. Impresia generală este că autorul se află încă în căutarea propriei voci și „degustă” zglobiu din mai multe modalități de exprimare, abuzând adesea de limbajul frust, pentru a-și da seama care anume dintre tonalități i se potrivește mai bine.

Teodor Hossu-Longin experimentează pentru a-și da seama unde este cheia cămării în care se găsesc cele mai bune bucate diegetice. Până la un punct nu ar fi un lucru rău. Problema intervine din momentul în care acceptă ca digerabile feluri pasabile precum Pomana, Vladi sau Chipuri, ori finaluri confuze ca în Doctorul. Miza pe aceste finaluri, așa cum se întâmplă, spre exemplu, în primele două povestiri din „13, cu noroc”, Lacrima și Pacoste, se diluează treptat, dând naștere unei inexplicabile „sinusoide textuale” în virtutea diferențelor valorice dintre povestiri.

Dacă mi-aș dori să fiu exigent cu tot dinadinsul, aș miza pe următorul pasaj autocritic din Fluturele, care scoate la iveală, premonitoriu, inexactitățile stilistice ale volumului de „a doua instanță” – cum mi-a plăcut să-l numesc – apărut recent: „E adevărat, faptele sunt așezate cronologic, bine reliefate, am și câteva personaje interesante, însă ansamblul este jalnic.” Firește, n-aș merge până acolo încât să afirm că „ansamblul este jalnic”, fiindcă aș comite un neadevăr.

Totuși, izomorfia dintre cele două cărți are fisuri vizibile. Separate, „13, cu noroc” și „Crima și alte povestiri” ar fi avut, fiecare dintre ele, propria personalitate. Altminteri, a ieșit o carte cu dublă personalitate în care, culmea, au preeminență câteva povestiri de la „tinerețe”, cum sunt Telefonul, Crima, Fluturele, Emisia sau Povestitorii (în ciuda acelorași stridențe stilistice și a tendinței de a „umfla” materia textuală). Prin comparație, aș zice că raportul în „13, cu noroc” ar fi de 7 la 6 în favoarea textelor care „merg”. Dacă e să privim la acest scor și să scoatem din context excepția numită Ștefana, lucrurile s-ar situa undeva pe muchie.

„13, cu noroc. Crima și alte povestiri” este, așa cum spuneam, o carte inegală valoric. Inevitabil, aș spune, ochiul cititorului a alunecat dintr-o parte în alta și a pus textele în oglindă. Iar dacă raportul valoric dintre „vechi” și „nou” este întru câtva dezechilibrat, asta denotă faptul că „lipitura” nu a fost tocmai perfectă.

Oricum, Ștefana, Emisia și Povestitorii rămân, cel puțin pentru mine, puncte de reper care confirmă teoria potrivit căreia „Crima și alte povestiri” este un volum mai bine articulat, mai consistent valoric decât „13, cu noroc”, care pare o carte a experimentului și a încercării de fixare a unei voci auctoriale mature, din care ar fi trebuit evacuate toate deranjamentele textuale specifice „tinereții”. Sunt sigur că următoarea încercare va fi mai „cu noroc” decât acest „13” puțin sau deloc emblematic.

  Foto featured credit: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=2430464393648377&set=pob.100000545215074&type=3&theater

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment