Motivele pentru care lași în urmă o carte sunt de cele mai multe ori conjuncturale și nu țin neapărat de valoarea sau nonvaloarea ei. Ai unele urgențe, îți spui că o să începi s-o citești mâine, dar mâine apare altceva și tot așa, iar volumul asupra căruia credeai la început că ai să te repezi cu o poftă insațiabilă începe să se confunde treptat cu celelalte și se afundă în magma livrescă a bibliotecii. Cu atât mai mare este însă bucuria pe care o simți când îl redescoperi, într-un moment în care semnalele recurente ale memoriei te avertizează că e ceva uitat, acolo, într-un colț, o carte cu adevărat valoroasă, care nu merită tratamentul la care ai supus-o.

Așa mi s-a întâmplat și cu volumul „16 prozatori de azi.lit”, apărut în 2018 la Editura Humanitas, în colecția coordonată de Andreea Răsuceanu, Humanitas 821.135.1 Scriitori Români Contemporani. Șaisprezece dintre cei mai valoroși prozatori pe care îi avem, reuniți într-o antologie eterogenă și atașantă, cu texte din romane în lucru (unele dintre ele apărute între timp, altele încă așteptate) sau cu scurte proze de sine stătătoare care nu fac decât să reconfirme talentul și valoarea celor care le-au scris.

E o antologie descrisă cel mai bine de Andreea Răsuceanu, care spune în cuvântul înainte că a gândit-o „ca pe una în care cititorul de astăzi să regăsească, în același loc, o serie dintre cei mai buni prozatori contemporani, să poată lua contact cu scrisul lor și să decidă dacă vrea să caute mai departe romane, volume de proză scurtă ale lor”.

Eu am ascultat de îndemnul Andreei Răsuceanu, am căutat volumele de care pomenește – am și scris câte ceva despre unele dintre ele – și nu pot acum, întru câtva post factum, decât să spun că alegerile pe care le-a făcut în „16 prozatori de azi.lit” au fost cele corecte. O demonstrează limpede cărțile pe care autorii incluși în antologie le-au publicat, cărți care s-au bucurat de o largă atenție din partea publicului și a criticii, lucru care – s-ar putea să greșesc – nu se poate spune, din păcate, și despre „16 prozatori de azi.lit”. Dar nu-i nimic, nu e încă timpul pierdut, cartea încă se găsește în librării.

M-am oprit în dreptul fiecăruia dintre cei șaisprezece prozatori incluși în această antologie și mi-am notat câteva impresii despre textele lor. Din motive care țin de întinderea acestei recenzii, astăzi îi voi prezenta doar pe primii opt:

Diana Bădica – „Unfriend”

Nu am citit deocamdată romanul de debut al Dianei Bădica, „Părinți” (Editura Polirom, 2019), care a avut o foarte bună primire și a fost aplaudat atât de critica de întâmpinare, cât și de public – ba a și primit deja câteva premii importante. Presupun că „Unfriend” este un fragment din acest roman (sper să nu mă înșel). Bucata asta mi s-a părut oarecum neconcludentă, nu pentru că n-ar fi ok scrisă, ci pentru lipsa unei promise finalități (Andreea Răsuceanu afirma în prefață că prozele au fost „alese astfel încât să alcătuiască povești coerente, cu început și sfârșit”). Tocmai această așa-zisă coerență n-am regăsit-o în „Unfriend”, în principal din cauza faptului că poza de familie de aici este decupată dintr-un peisaj citadin abia schițat, care încă nu dă semnalele coerenței întregului. Dar sunt convins că e doar o impresie de moment și că odată ce voi citi romanul mi-o voi schimba radical.

Lavinia Braniște – „Cuiburi”

O știu pe Lavinia de când își publica prozele pe clubliterar și încă de atunci i-am remarcat siguranța & eleganța adesea sincopată a frazării (chiar dacă e oarecum un paradox, dar o prind paradoxurile astea). Pulsul prozastic este când liniștit, când accelerat, iar faptul că Lavinia controlează foarte bine chestia asta m-a atras întotdeauna la cărțile ei. Aici personajele sunt distincte, bine conturate, nu cum se întâmplă în unele povestiri în care ai doar o pastă amestecată de chipuri. Diferențierile sunt limpezi, de la tușele descriptive până la dialoguri. Drama se simte tot timpul în subtext. E o incursiune reușită & comprimată în marginal, în lumpenul postdecembrist. O femeie între două vârste, care îngrijește un bătrân în Italia, saltă rapid în „ierarhia socială” autohtonă și se distanțează întru câtva suveran de „sărakii” de acasă, ba mai mult, face și un gest de o generozitate îndoielnică, dăruindu-le vecinilor săi câteva covoare roase de molii în schimbul unei pedichiuri parțial reușite. E un tablou hilar & grotesc pe care Lavinia Braniște îl surprinde cu cinism & finețe.

Vitalie Ciobanu – „Zilele după Oreste”

Am în bibliotecă volumul „Zilele după Oreste” (Editura Humanitas, 2019), însă nu am apucat să-l citesc, așa că opinia mea o să semene un pic cu aceea despre fragmentul Dianei Bădica. Fragmentul de aici are multe lungimi și pare tributar mai degrabă eseistului Vitalie Ciobanu decât jurnalistului sau prozatorului. Totul este descris corect și cu minuțiozitate, lucru care poate încetini ritmul poveștii. Este, la limită, unul dintre bemolurile antologiei, o povestire fără cap și fără coadă, lucru care sunt sigur că se va șterge după ce voi citi, așa cum mi-am tot promis, toată cartea.

Dan Coman – „Caolinul Rebrișoara”

Tamentul lui Dan este incontestabil, fie că vorbim despre poezie sau proză. Are mână sigură, e atent la detalii, livrează o desfășurare prozastică fără fisuri, deși cu întortochieri derutante, textele lui sunt fluide, lipsite însă de aluviuni, e concis atunci când trebuie, descriptiv în limite rezonabile și, last but not least, are o finețe a observației (deși sună ca la o analiză literară din liceu, dar n-am avut altă rimă) care elimină orice posibile asperități. Am citit romanul „Aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată” (Editura Polirom, 2019), în care este inclus fragmentul de față, și cred că cel mai bine am spus ce cred despre carte în recenzia pe care am făcut-o. Iată un fragment: „Romanul „aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată” mi-a confirmat încă o dată, dacă mai era nevoie, că proza și poezia lui Dan Coman sunt contopite în altceva, fie că vorbim de influențele mai sus amintitei „ghinga”, fie că ne referim la poezia mai recentă din „Insectarul Coman”. Cel puțin în prima parte a romanului am simțit un anumit clivaj, însă elementele din care este alcătuită masa prozastică nu sunt limpede „despărțite”, nu ne arată granițe clare, fiindcă în proza respectivă există multă poezie, iar în poezie regăsim suficiente elemente narative încât să ne facă să tragem concluzia că Dan are știința de a schimba, cu o extraordinară abilitate, registrele.”

Bogdan Coșa – „Cât de aproape sunt ploile reci și vremea rea”

Bogdan Coșa explorează cu mână sigură zona marginală, rurală, a societății (am făcut distincția „rurală” fiindcă există și o zonă marginală citadină), care are un anumit specific, aici vorbind, măcar dacă e să ne luăm după accent, de Ardeal. Ei bine, și viața din locurile evocate aici este grevată, ca peste tot, de aceeași eternă sărăcie, de comportamente în consecință, de cele mai multe ori contradictorii, de clivajul bărbat bețiv – femeie de casă care trebuie să se descurce și să-i înghită mizeriile c-așa-i în viață. Apoi, cum spuneam, sărăcia care-i împinge pe oameni să apeleze la tot felul de mijloace pentru a-și câștiga, mai mult sau mai puțin legal, existența. Unul dintre aceste mijloace este furtul lemnului – un subiect extrem de sensibil care inflamează de regulă opinia publică. Dar dacă n-ai încotro, că așa sunt vremurile, ce faci? Tai copaci și-i duci la gater. E o lume profund nefericită, asupra căreia Bogdan Coșa își telescopează, curajos, obiectivul camerei de filmat, surprinzând cu talent și acuitate vizuală întâmplări mărunte, bine creionate, în care se zbat în plasa societății-păianjen personaje care, în desfășurarea romanului care se anunță, au potențialul de a deveni memorabile.

Augustin Cupșa – „Ceață (Making of)”

Se poate spune orice despre Augustin Cupșa, numai că nu scrie bine, nu. Există – cel puțin asta este senzația mea – și unele scăderi pe parcurs, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, în a doua parte a aplaudatului roman „Așa să crească iarba pe noi”. Lucrul ăsta se întâmplă însă mai rar pe zone prozastice mai puțin întinse. Aici, cele câteva flashback-uri complică deliberat (cred) și întru câtva inutil întregul, asta dacă e să privim totul doar ca pe o proză scurtă. Dacă face parte din ceva mai mare, explicația „cusăturilor”, care la o primă vedere par destul de imprecise, ar putea fi găsită acolo, în acel „ceva mai mare”. Oricum ar fi, stilul e unul impecabil, verbul e când molcom, când nervos, așa cum îi stă bine stilului unui scriitor care a lăsat cu dezinvoltură în urmă șaptezecisme și optzecisme cu piciorul pe frână.

Tudor Ganea – „Iod”

Nu i-am citit lui Tudor decât primul roman, „Cazemata”, care m-a entuziasmat. Celelalte trei sunt în bibliotecă și se află pe lista scurtă a lecturilor viitoare. Proza de aici e de un realism dens și e lipsită de alunecările spre grotesc & fantast din „Cazemata”. Talent incontestabil, Tudor Ganea pare că se joacă în „Iod”, fiindcă scrie cu ușurința cu care un copil genial explică detaliile calculului diferențial. Prozatorul de aici o face cu un aer serios, fiindcă e pusă în joc o întâmplare cu potențial tragic, deși, fie vorba-ntre noi, avem parte atât de (auto)ironie, cât și de (auto)analiză. E și o proză de foarte mare actualitate, în condițiile lipsei de pe piață a Euthyroxului, un medicament esențial pentru cei cu afecțiuni tiroidiene.

Adela Greceanu – „Mutele”

Andreea Răsuceanu spune despre „Mutele” că „este un decupaj – fin, făcut cu precizie chirurgicală, cu amănunte de mare subtilitate – din existența unei familii asupra căreia planează suspiciunea unui incest”. Subscriu până la un punct, fiindcă mie proza mi s-a părut destul de monotonă și deci lipsită de ruperi de ritm. O excepție face doar pseudoviolul (fiindcă nu mi-a fost foarte clar dacă a fost sau nu) la care a fost supusă Pulheria de către fratele ei. În rest, o întâmplare casnică bizară (sau poate obișnuită, depinde din ce unghi privești lucrurile), într-o familie cândva cu ștaif (pe vremuri să ai tatăl căpitan în armată era o treabă care asigura un anumit standard social), dar care alunecă pe panta sărăciei pe fondul disoluției sociale din anii ’90. Tragismul figurilor evocate e cumva funambulesc și totul sfârșește într-o narațiune melodramatică, bine condusă până la final, dar lipsită de nerv.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.