Există multe superlative în referirile la literatura lui Dan Coman, fie că vin din partea unor critici de meserie sau de pe aiurea, din spațiul atât de vast al virtualului. Ele sunt, firește, îndreptățite, chiar dacă ecourile sunt propagate în eter mai întâi de poezia lui Dan și abia mai apoi, odată cu evoluția spre povestire și roman, de proză. A rămas însă o zonă destul de extinsă în care cele două genuri se întrepătrund. În punctul ăsta nu mai știi ce să lauzi, proza, poezia sau genul celălalt, neutru să-i spunem, deși nu e termenul cel mai potrivit, unde acestea se contopesc dând naștere unei literaturi prozastico-poetice de cea mai bună calitate.
Eu însumi mi-am risipit rezervele de encomioane încă de prin 2005, când descopeream „ghinga” și priveam bouche bée la o poezie care îmi provoca emoții amestecate, de parcă atunci când o citeam eram ori „intoxicat” prea tare de real și simțeam nevoia, provocatoare în fond, a unei evadări spre alt teritoriu, fie el și halucinogen, ori mă găseam la granița fină dintre vis și realitate, ca atunci când ațipești și zdrențe de vise prind a se intersecta cu fulgurațiile pe cale de a se stinge ale realității. Era, să zic așa, efectul Dan Coman asupra unui „spirit” care nu mai primise în forul lui interior o asemenea infuzie – tare ca un ceai negru – de poezie așa-zis neo-expresionistă.
Dar am depășit etapa aceea și am plonjat și eu, ca mai toată lumea, în proza lui Dan. Romanul „aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată” (Editura Polirom, 2019) mi-a confirmat încă o dată, dacă mai era nevoie, că proza și poezia lui Dan Coman sunt contopite în altceva, fie că vorbim de influențele mai sus amintitei „ghinga”, fie că ne referim la poezia mai recentă din „Insectarul Coman”. Cel puțin în prima parte a romanului am simțit un anumit clivaj, însă elementele din care este alcătuită masa prozastică nu sunt limpede „despărțite”, nu ne arată granițe clare, fiindcă în proza respectivă există multă poezie, iar în poezie regăsim suficiente elemente narative încât să ne facă să tragem concluzia că Dan are știința de a schimba, cu foarte mare abilitate și cu o extraordinară abilitate, registrele.
Mai mult decât atât, Dan Coman își extinde aceste capabilități alternând natural exprimarea de la persoana a treia la persoana întâi, nelăsând nicio clipă impresia că granița dintre cele două zone textuale este, cum se spune, cusută cu ață albă. Dimpotrivă, cusătura este atât de fină încât practic devine invizibilă. Iar faptul că se folosește din plin de „discursul fragmentar” (tehnică pe care o și invocă, la pagina 106, prin vocea „Văduvei”) demonstrează faptul că miza este deplasată uneori și pe aspectul tehnic al scriiturii, fragmentarea fiind un procedeu vechi, dar reactualizat puternic în ultimii ani, inclusiv de prozatorii tineri (sau mai ales de ei). În acest sens este lesne de observat clivajul despre care am pomenit un pic mai sus, întregul primei părți a romanului fiind practic „spart” în numeroase „bucăți” care păstrează, aparent, doar o vagă legătură între ele.
Această primă parte este și cea mai poetică. Dan Coman ni se relevă aici ca un poet de clasă, care stăpânește foarte bine mijloacele de expresie și care, uzând și de procedeul seducției (e „irezistibil”!) prinde în plasă treptat curiozitatea cititorului fără să dea impresia vreun moment că întinde vreo capcană. Ca să folosesc și eu o figură de stil – nu știu cât de eficientă – aș risca să afirm că proza lui Dan Coman este ca și cum te-ai uita într-o oglindă. Vezi imaginea reflectată, însă curând îți dai seama că e o iluzie, fiindcă în spatele acelei imagini se întrevede, ca un fluid misterios, o altă lume, poetică, stranie, ocultă și neliniștitoare. E prea târziu să mai faci însă pasul înapoi. Intri dincolo, cu toate riscurile, deoarece curiozitatea demantelează prudența iar nevoia de a ști ce se întâmplă mai departe demobilizează orice act al prevederii și încurajează aventura.
Unii ar spune, poate, că exagerez cu un termen precum „aventură”. Eu zic că nu. Să mă explic: lumea descrisă de Dan Coman – cel puțin în prima parte a romanului – este în aparență una obișnuită, cea pe care o cunoaștem, fie din experiențele proprii, fie din auzite. Este lumea marginală a localităților sărace, cu locuitori deopotrivă pitorești, neciopliți & înțelepți în felul lor. Este o lume pașnică, dar cu un potențial nebănuit de violență. Peste toată această existență se simte, în romanul lui Dan, o pojghiță de stranietate care face ca totul să pară ireal, ca în visul cel mai credibil, în care ai certitudinea că totul e aievea, dar totuși nu e, fiindcă în fapt e doar plăsmuire, dar o plăsmuire care generează emoții intense în bula cărora regăsim erotism & violență, iubire și ură, solidaritate umană și dezbinare criminală.
Înaintând în lectură ai treptat impresia că vocea auctorială îți aparține, fiindcă liniile narațiunii ți se insinuează în urechea internă și ajung cumva, parcă printr-o vrajă, să facă parte din tine, din conștiința ta. Și de unde până atunci erai doar un martor (un simplu cititor) la tot ce se petrecea în carte, constați că pe nesimțite ai devenit parte din acțiune, ca și cum ai fi făcut pasul decisiv dincolo de oglindă. Ești acolo, te simți, de fapt, acolo, fiindcă acesta este efectul „seducției Dan Coman”. Este „irezistibil”, un vrăjitor al cuvintelor care își mișcă discret bagheta și te introduce în poveste fără să-ți dai seama, așa cum nu-ți dai seama când adormi sau când începe cu adevărat visul.
Revenind la locul acțiunii, aș putea să-l definesc ca pe un spațiu în care absurdul – dar nu în sens kafkian, ci în cel autentic, verificabil, concret – transformă realitatea dată într-una complet deformată, în care personajele devin imprevizibile, în concordață tocmai cu această cheie a absurdului. E suficient, cred, să amintesc scena înmormântării (obicei catalogat drept barbar de către Profesor, lucru care într-un fel îi va pecetlui soarta), cu mulțimea deplasându-se în pas alergător spre cimitir condusă de un preot smintit, care-și cabrează calul în încercarea de a „goni” ritualic Moartea. Dar nu e numai atât, fiindcă întâmplările stranii, relatate, așa cum spuneam, fragmentar (și uneori fără soluție) nu-și găsesc o explicație logică, așa cum sunt, bunăoară, disparițiile. Sunt lucruri care ies din sfera logicului și care transformă totul într-o „baie de ireal” într-un teritoriu al inexplicabilului, al grotescului, al alienării și, până la urmă, al ororii.
Sigur că, pornind de la ideea că, cel puțin în aparență, avem de-a face cu un loc „unde nu se întâmplă nimic”, un fel de Macondo al inacțiunii, ajungem în cele din urmă să vedem cum aici guvernează de fapt legile unei lumi paralele (un adevărat „stat paralel”, unde autoritatea laică, „miliția”, pare a fi în alianță cu aceea sacră, adică așa-zisa „biserică”, instituție care într-un final teribil insigă la procedeul lapidării). E o alteritate magică, însă magia e una neagră, devoratoare, cu instinct ucigaș. E o lume în care lucrurile „nu se vor schimba niciodată”, dar în care, de fapt, „nimic nu e ce pare a fi”. E o lume întunecată, primitivă, habotnică și violentă, o lume a complicităților criminale, în care lapidarea este justificată de o deformată, falsă, alienată „dreaptă credință”.
Dan Coman ne arată, de fapt, că drama e tot timpul la un pas de noi. Relația dintre Văduvă și Profesor, cu toate avatarurile ei, în ciuda aparenței sale idilice, e grevată de „obiceiuri”, de „gura lumii”, de „credință”, de formule înșelătoare precum „Dumnezeu în vis”. Visul e de fapt un coșmar. Moartea stă tot timpul la pândă, dar nu moartea naturală, ci aceea violentă, provocată de porniri atavice, barbare, justificate de o credință strâmbă, întoarsă împotriva omului și a obiceiurilor pașnice, sau, dacă vreți, împotriva iubirii, cu toate ciudățeniile ei, cu tot erotismul ei „deplasat”. Nimic însă n-ar trebui să justifice distrugerea unui destin, chiar dacă în compensație avem exemplul vindecătoarei – o altă temă importantă a cărții – care contrazice, ca în atâtea cazuri despre care auzim zilnic, teoriile științifice și care încredințează vulgul că există, totuși, miracole. Miracole există, însă aici ele vin pe acest fond dezagregant, tulbure, de neacceptat pentru ființele raționale.
„aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată” este, în fond, o parabolă în care se consumă conflictul vehi de când lumea dintre vechi și nou, dintre civilizație și barbarie, dintre iubire și ură, totul pe un fond arhaizant, cu obiceiuri provenite parcă dintr-un ev mediu resuscitat și repus în drepturi de indivizi marginali, masă umană ușor de manipulat, pentru care „obiceiul” este literă de lege, pentru care ceea ce e împământenit nu se poate schimba, potrivit principiului imuabil al dominației „dreptei credințe”. Fără să lezez în vreun fel imaginea cinstitelor fețe bisericești, cred că acest roman demonstrează în ce mod pot fi de o îngrijorătoare actualitate episoade precum – ca să dau doar un singur exemplu – cel de la Tanacu.
De la buna intenție până la crimă nu e uneori decât un pas. Dan Coman ne arată cum e posibil acest lucru uzând de mijloace poetice, un procedeu riscant, s-ar spune, însă reușit în totalitate. Dacă ar fi să aleg, potrivit aceluiași „discurs fragmentar”, o sumă de cuvinte care ar putea să caracterizeze, lapidar, romanul „aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată”, acestea ar fi următoarele: trecerea timpului, uitarea, răutatea, ura, iubirea, barbaria, melancolia, nostalgia, visul, visurile, resemnarea, refugiul, singurătatea, bezna, moartea, resurecția. Restul vă las să aflați singuri.
Foto credit Dan Coman: Karina Ciurus, de aici: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=456779131789243&set=pob.100003335413132&type=3&theater
