„Anul mutilat”, de Cristina Eșianu (Editura Paralela 45, 2019), este o carte care ar trebui să conțină un avertisment de felul: „Interzis persoanelor hipersensibile sau naționaliștilor”. În mod firesc, mă veți întreba de ce. Iar eu nu pot să vă răspund decât că „Anul mutilat” poate să vă altereze complet imaginea (dacă o aveți deja formată în subconștient) unei Românii idilice, pe șesurile căreia zburdă, ca în desenele animate cu Heidi, mielușei zvăpăiați.

Chiar dacă prin folosire excesivă termenul „șocant” și-a cam pierdut sensul inițial, romanul Cristinei Eșianu îl poate reabilita cu succes, redându-i forma consacrată. Iar ceea ce la început doar pare șocant, pe măsură ce înaintezi în corpul cărții devine de-a dreptul înspăimântător. Nu, n-am luat-o razna și nu m-am lăsat contaminat de limbajul comun publicațiilor tabloide (chiar dacă am lucrat la unul). Este exact ce am simțit citind, pe nerăsuflate (deși eu nu citesc niciodată pe nerăsuflate), această carte.

Mi-am spus: iată, în sfârșit, un autor care nu cosmetizează realitatea, care nu dă o spoială roz unui adevăr ascuns mai mereu sub preș. „Afară-i vopsit gardul, înăuntru leopardul” a devenit astfel o expresie fără sens. Gardul care înconjoară România este exact cel pe care-l știm: ros de ploi și de nepăsare, găurit de cari, putrezit de umezeală și de călduri insuportabile, o consistență gri care seamănă, nota bene, cu leopardul dinăuntru – a se citi mai degrabă oaia mioritică deșelată, îmbătrânită, suptă, cu blana plină de scaieți.

Într-un excurs romanesc alcătuit din mai multe secvențe narative cu aer aforistic, aparent fără legătură între ele, dar pline de o autoreferențialitate dezabuzată & cinică, autoarea (și aici o să folosesc intenționat un clișeu aproape ieșit din uz) face o radiografie exactă, dureroasă, a unei Românii cu aparențe postapocaliptice. O țară unde practic nu mai e nimic de făcut și unde până și cei care încă mai cred că s-ar mai putea face totuși ceva și-au lăsat speranțele undeva la acel gard de care am pomenit mai sus.

Gardul-graniță este de fapt o line grotescă trasată între real și suprareal, între normalitate și absurd, între civilizație și abis intelectual, între sens și nonsens. Iar tot ceea ce a rămas prizonier între aceste garduri-granițe este lovit de impostură și disforie, pe de o parte, și de lipsa speranței & de spectrul violenței, de cealaltă parte.

Oriunde ai privi nu poți vedea decât un corp diform, parțial intrat în putrefacție, în al cărui burdihan monstruos plutesc în devălmășie resturile unor meniuri cel mai adesea precare, „tradiționale”, o zeamă tulbure (care poate fi confundată lesne cu realitatea) în care coexistă anamorfotic, într-o simbioză bizară, „legumele mărunțite ca niște embrioni mai mici care se ciocnesc de cartofi, zgârciuri de vită, crenvurști, parizer de porc, căteodată ficăței”.

Imaginați-vă că burdihanul ăsta este România, iar cetățenii săi sunt aceste ingrediente amestecate. Este tabloul fidel al vieții pe care o trăim și pe care Cristina Eșianu l-a „pictat”, înfățișându-l cititorului cu un copleșitor simț al realului, dar și cu un foarte fin reglaj al suprarealului, de parcă ar fi dotată cu un senzor hipersensibil, cuplat în permanență la viața românească în totalitatea ei, trecută, prezentă sau viitoare, fie că vorbim de acel amestec absurd și adesea ridicol până la limita hilarului, fie că ni se pun în atenție prețiozitățile „clasei de sus”, la fel de absurdă și de hilară în fond ca tot undergroundul pe care această clasă îl disprețuiește în modul cel mai cinic cu putință.

„Acest decalaj insuportabil, această nație care nu mai ajunge să se întrupeze, această țară care este siluită de oamenii ei” – este verdictul Cristinei Eșianu într-un roman de mici dimensiuni, scris însă cu o forță extraordinară. Totul e revelat parcă în permanență la extreme, raporturile textuale (și sexuale, nota bene) situându-se în permanență între limitele acelor „garduri-granițe”, ca într-un clopot a cărui limbă lovește ritmic, a moarte și disperare, barierele cinismului și ale melancoliei.

E o confesiune diaristică, dar e și un excurs suprarealist printr-un teren accidentat de tristețe și furie, de uimire și abulie, de disforie și extaz. Așa fragmentat cum ni se prezintă, romanul surprinde în secvențele sale emoții extrem de vii, frisonante pe alocuri. Chiar dacă poate părea un paradox, până și truismele din el sunt îngurgitabile și, cel mai important, credibile. Autoarea, cu aceeași nonșalanță de femeie blazată, care lasă cu tot dinadinsul impresia că a văzut și trăit multe (sau destule), își asumă fără rest aceste truisme, lipsindu-se cu plăcere de prea desele parcă fițe ale scriitorilor „cu idei”.

„Anul mutilat”, o carte fără subiect – dar care ar vrea să epuizeze toate subiectele lumii, de la existența proprie, la cea a membrilor familiei, în care apare un Kurt Cobain enigmatic, și până la soarta unei națiuni – este până la urmă un bisturiu, mânuit de Cristina Eșianu, care face o tăietură brutală, fără anestezie, în carnea vie a unei realități dureroase.

E o carte grea așa cum ai spune „metal greu”. E o carte care, deși fizic cântărește câteva zeci de grame, este imposibil de cântărit la modul absolut, fiindcă greutatea ei textuală o depășește cu mult pe cea fizică. E ca o bilă prozastică cu diametrul de un centimetru care, datorită masei sale incredibile, cântărește de fapt câteva tone.

Cu toate astea, nu vă așteptați să citiți o carte în care autoarea vituperează împotriva a tot ce mișcă. Nu. Este atâta poezie și atâta emoție aici încât te întrebi dacă nu cumva ai de-a face cu un fel de impostură literară, o pastișă la Cioran, sau cu un Cioran feminin care are în portofoliu aceeași anvergură a negației și a abuliei precum cea a celebrului filosof. Ori, dimpotrivă, dacă nu ai în față cartea unei scriitoare geniale care, vorba aceea, poate să scoată diamante din piatră seacă sau, bunăoară, respectând binecunoscuta estetică a urâtului, expresii de un deloc subtil cinism literar, altfel extraordinare, din „bube, mucigaiuri și noroi”.

Oricum ar fi, lucrurile se așază în așa fel încât cititorului i se creează impresia că trăiește efectiv în interiorul poveștii, ca în oglinda spartă a lui Borges. Trecerea de la o notație la alta nu lasă deloc senzația de fractură logică, în ciuda fragmentării. Inserturile narative au continuitate nu neapărat în derularea episoadelor – care e suficient de alambicată ca să deruteze – ci în cea a emoțiilor, care sunt livrate ca un fluid narcotizant, totul părând un joc psihedelic de lumini și umbre, de amintiri amestecate, de viziuni cu fulgurații reale, ca în vis.

Numai că, ajuns la final, constați că n-a fost deloc un vis. Totul e cât se poate de real. Separarea, înstrăinarea progresivă, autoexilul, moartea iminentă sau moartea încă din timpul vieții, iată câteva elemente care pot fi deversate, ca o concluzie tragică, în finalul cărții, despre care, firește, n-o să vă spun nimic.

Înainte de a începe să scriu recenzia m-am întrebat: cum aș putea spune ceva despre acest roman, „Anul mutilat”, al unei autoare despre care, ca și în cazul precedent, cel al lui Francisc Baja, habar n-aveam că există până la întâlnirea cu paginile astea aproape neverosimile & tragice? Și totuși, mi-am luat inima-n dinți și am făcut-o, plecând de la ideea, simplistă în fond, că s-ar putea să vă întrebați: de ce atâta tragism, până la urmă? de unde propensiunea asta către moarte & distrugere, către derizoriu & vacarm existențial?

Și mi-am spus, încercând să mă erijez în acest public neliniștit: nu este cumva o invenție, încă una din manevrele subtile, proteice, ale unui autor care, în contra culturii „veritabile”, deversează o tonă de realități la limita senzaționalului, acest nutrient eficace al senzaționalismului? Ei bine, vă asigur că nu este așa. Ca să vă convingeți, trebuie să citiți cartea. Promit că nu veți avea decât de câștigat.

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment