Ar trebui să-mi cobor din pod toate encomioanele, superlativele și expresiile laudative lăsate acolo spre uitare sub stratul de praf din care e compusă toată mefiența mea când vine vorba de lectura cărții unui autor nefrecventat până în acel moment. Și e perfect adevărat, fiindcă până acum, spre rușinea mea, numele lui Adrian G. Romila era doar un ecou vag venit din stufoasa lume literară românească.

Mi-a picat în mână însă acest mirobolant roman, „Apocalipsis” (Polirom, 2019, datorită Claudiei Fitcoschi, căreia îi mulțumesc și pe această cale), ca să tresar din prea îndelungata mea ațipeală și să mă trezesc în mijlocul unor pagini de-a dreptul extraordinare. Trebuie să mă înțelegeți: nu mă mai entuziasmez așa ușor când citesc o carte, fie ea și a unui scriitor celebru.

Cred că circumvoluțiunile sensibilității la literatură – din nefericire, aș adăuga – au început de o vreme să mi se aplatizeze, însă când se întâmplă să citesc cărți precum „Apocalipsis” simt că acestea tind să se încrețească din nou, așa cum au fost cândva, iar nervul literar amorțit să intre instantaneu într-o fabuloasă erecție contemplativă & sapiențială.

Vă veți întreba: de ce contemplativă? Ei bine, fiindcă de îndată ce am terminat „Apocalipsis” am rămas cu privirea pierdută undeva printre rafturile bibliotecii mele, cuprins de o amarnică tristețe și de o indicibilă îndoială. De tristețe fiindcă tocmai ce isprăvisem o carte cu care nu te întâlnești în fiecare zi, și de îndoială fiindcă mi se părea peste poate să mă apuc să scriu ceva despre ea.

Cum să scrii obiectiv despre un volum care te-a impresionat într-o așa măsură? Păi riști naibii, pardon de expresie, să te faci de râs și să-ți pierzi bruma de credibilitate pe care ai acumulat-o atât de greu, în timp, cu eforturi considerabile. Vine însă acel moment în care, cu un avânt acneic, îți spui: nu-mi pasă de ce vor crede alții, eu asta simt și asta scriu!

Și iată-mă dând drumul la torentul ditirambic, rușinat că nu mă pot abține și că nu pot face asta furtiv, așa cum un adolescent se uită, în răgazurile de singurătate, la revistele porno ale părinților.

În primul rând, romanul lui Adrian G. Romila mi-a lăsat încă de la început o impresie de soliditate a scriiturii, de stăpânire a meșteșugului, de autenticitate și de forță narativă. Este cu atât mai greu de realizat un astfel de lucru cu cât avem de-a face practic cu un roman cu rezonanțe istorice. Este greu pentru un autor nu numai să pună cap la cap informațiile culese din documentare, ci și să le dea acel aer de autenticitate pomenit ceva mai sus.

Adrian G. Romila reușește asta cu asupra pe măsură. Centrată în special pe povestea tâmplarului-filozof Cristian David, cartea este de fapt o saga a familiei David, cu toți ascendenții săi pe linie masculină care au preluat și predat, fiecare la rândul lui, de la înaintaș către moștenitor, meșteșugul prelucrării lemnului. Nu avem însă de-a face cu niște tâmplari oarecare, așa cum probabil erau peste tot prin Moldova, Ardeal sau prin Țara Românească, ci cu niște adevărați artiști deținători ai unor secrete care parcurg cu ușurință drumul de la meșeșug la ocultism sau magie.

Cristian David descinde într-un sat uitat de lume din Munții Neamțului, în toamna penultimului an al Războiului cel Mare, împreună cu mama sa, Maria David. Localitatea, aflată la granița cu Imperiul Austro-Ungar, a fost ferită prin forța împrejurărilor și cu voia lui Dumnezeu de urgia războiului. Dacă n-am fi în plină conflagrație mondială, am putea fi tentați să credem că ne aflăm cu adevărat într-un fel de Macondo idilic, acolo unde nu se întâmplă mai nimic, însă unde forțele misterioase ale răului dau târcoale ca pe lângă un Rai ademenitor și numai bun de distrus.

În Prisăcani, așa cum probabil era rânduiala mai peste tot în localitățile rurale din acea vreme, fruntașii satului erau preotul, primarul și învățătorul. Preotul Ivan se hotărâse să angajeze un meseriaș priceput, destoinic, pentru a face unele lucrări în biserică, „după nevoile crescute ale enoriașilor”. Era vorba despre curățatea bisericii pe dinăuntru, de refacerea lemnăriei iconostasului și de adăugarea de dulapuri și de strane noi. Cunoscut ca fiind unul dintre cei mai pricepuți tâmplari din acea vreme, Cristian David a fost angajat de prelat pentru ducerea la bun sfârșit a lucrării.

Sigur că, în ordinea lucrurilor, acțiunea romanului ar putea părea, la o primă vedere, una destul de comună, fără mari veleități. Numai că, în mod surprinzător, aliajul romanului este până la urmă compus din realitate & magie, din istorisiri pierdute în negura timpului & drame personale, din tragedii istorice & destine excepționale. Imaginați-vă un amalgam inteligent între veacul de singurătate al lui Marquez și realitățile bulversante din „Maestrul și Margareta” al lui Bulgakov.

Imaginați-vă apariția stranie, într-un miez de noapte înghețat la Polul Sud, a unui Woland insolent și prevestitor de rele. Imaginați-vă că o trompetă poate alunga un urs care terorizează localnicii, că poate vindeca un copil de febră sau că poate înmulți mâncarea & acareturile spre salvarea comunității de furia soldaților ruși bolșevizați aflați în retragere și veniți după niscai rechiziții solide & lichide și după distracții erotizant-traumatizante.

Imaginați-vă că acel Woland este în cele din urmă întruchipat de vajnicul comandant al plutonului sosit în liniștitul Prisăcani pentru a-i spolia pe locuitorii săi și a-i arunca în ghearele disperării. Toate acestea și multe altele sunt de găsit în acest foarte reușit roman scris de Adrian G. Romila.

Am găsit aici, de asemenea, într-un excurs istoric foarte bine documentat și animat textual cu osârdie, scene din lupta pentru cucerirea Constantinopolelui, tragerea pe roată a lui Horea și Cloșca sau o îngropăciune neobișnuită, făcută parcă după un straniu ritual viking, în cadrul căreia trupul unui adolescent este pus nu într-un sicriu, ci într-o corabie de dimensiuni reduse făcută de unul dintre ascendenții lui Cristian David, tâmplarul David din Cernăuți, la rugămintea pictorului Toma.

Mai sunt, apărute ca niște vectori recuperatori, povești precum cea a ultimelor zile din viața lui Eminescu sau cea a satului Pârâul Roșu, aflat pe granița dintre Moldova și Transilvania imperială, localitate prăbușită în timpul cutremurului din 1838 în hăul galeriilor săpate în munții Hășmașului.

Avem, de asemenea, povestea expediției lui Emil Racoviță la Polul Sud, cea în care Cristian David îl întâlnește, în preajma latrinei improvizate în deșertul înghețat, pe misteriosul și maleficul personaj care afirmă, nici mai mult nici mai puțin, că „vine de pretutindeni” și că răul a măturat istoria de la un capăt la celălalt.

Am trăit, citind această carte, o vie emoție în timpul dramei oamenilor simpli din Prisăcani, care a culminat, poate, cu blasfemia unei răstigniri ritualice & răzbunătoare. Chiar dacă nu sunt mereu ce par a fi, întâmplările din această carte sunt atât de credibile încât, după ce parcurgi, să zicem, câteva capitole la rând, simți nevoia să ieși la suprafață și să tragi o gură de aer. Într-atât de acaparator emoțional este romanul.

De aceea am să mă și opresc aici, fiindcă cel mai bun lucru pe care-l pot face, dincolo de măruntele observații critice, este să vă îndemn să citiți „Apocalipsis”, asta dacă apreciați cu adevărat literatura de calitate. Și, bineînțeles, dacă doriți să vedeți cum o carte situată la limita evocărilor istorice poate avea un final absolut neașteptat, care trimite la o altfel de posibilă apocalipsă, la dezumanizare în umbra tehnicii, la un postumanism mecanic, încapsulat într-o „joacă” planetară de-a supraviețuirea.

Adrian G. Romila (n. 29.09.1974, Piatra-Neamț) a absolvit Facultatea de Litere a Universității „Al.I. Cuza” din Iași și un doctorat în antropologie și folclor. A publicat: Imaginea Raiului în cultura populară. Eseu de antropologie (2009, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România); De-a dragostea și drumul. Stații de lectură (eseuri, 2010); 

În drum spre sud. Roman de aventură (2012, Premiul pentru Proză al USR, nominalizat la Premiul Național de Proză al Ziarului de Iași, un fragment din roman a fost selectat în Anthology of Contemporary Prose from Iași, FILIT, 2013); Radio în zăpadă (povestiri, 2014); Pirați și corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării (eseu, 2015); Mici schimbări în viață (povestiri, 2016); Zeppelin (roman, 2017, premiat de USR sub titulatura „Scriitorul lunii septembrie” și nominalizat la „Scriitorul anului 2017”).

A contribuit cu texte în antologiile Editurii Polirom: Cartea copilăriilor (2016), Scriitori la poliție (2016) și Cum citesc bărbații cărțile femeilor (2017). Publică frecvent eseuri, povestiri și cronici literare în reviste „pe hîrtie” și pe internet. Este redactor la trimestrialul cultural Conta, editat la Piatra-Neamț.

Foto credit Adrian G. Romila: http://pravaliaculturala.com/article/ana-sandulescu-in-dialog-cu-adrian-g-romila/  

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment