După ce am parcurs primele zeci de pagini ale romanului Alinei Nelega, „Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat” (Editura Polirom, 2019), mi-am spus că nu se poate, că nu voi rezista la aproape patru sute de pagini despre o poveste pe care eu însumi o trăisem, într-un fel sau altul, înainte de 1989 și care mi se părea oarecum epuizată în literatura scrisă în cele trei decenii de după. Simțeam deja tortura recurentă a paginilor care descriau mizeria, lipsurile, șopârlele, cozile la orice, teroarea indusă de securitate, aroganța nomenclaturiștilor și a odraslelor lor, rezistența tacită a populației, frica și toate suferințele pe care atât de bine le știm din literatură sau din poveștile apocrife.

De ce am mai avea nevoie de încă un roman care să aducă la suprafață fațetele unei realități istorice ale cărei secrete mai există poate doar prin dosarele de la CNSAS sau în memoria vinovată a celor care au contribuit, într-o mai mare sau mai mică măsură, la edificarea Epocii de Aur? Ei bine, Alina Nelega mi-a dat încă de la început de înțeles că știe lucrurile astea foarte bine, că își asumă maniera întru câtva redundantă în care o să-și facă expozeul istorico-autoreferențial, dar că e hotărâtă până în pânzele albe să spună această poveste care aduce la suprafață nu numai drama vieții în comunism, ci și drama a ceea ce putem numi azi, fără să încruntăm chipurile fanaticilor politically correct, o minoritate sexuală ostracizată, pusă la index nu numai în codul moral al vremurilor respective, ci și în codul penal.

„Acțiunea” începe în liceu, unde cele două protagoniste ale romanului sunt colege aproape nedespărțite. Sunt departe zilele în care trăiam, cu emoțiile aferente vârstei, edulcorata poveste de iubire dintre Ioana și Alexandru din „Declarație de dragoste”. În universul factual descris de Alina Nelega, lucrurile stau cu totul diferit: liceul nu este acel „paradis” vivant în care conflictele apar pe fondul micilor gelozii sau al trădărilor inocente condimentate cu povești paralele care se înnoadă într-un climax convivial menit să smulgă lacrimi celor cu naturelul simțitor. Nu, aici avem de-a face cu realitatea așa cum era ea de fapt. E suficient să apară la interval o revistă porno, răsfoită într-un delir acneic mai întâi de partea masculină a clasei, iar apoi, după o negociere cu posesorul acesteia, Bizonel, în care sunt implicate cunoștințe la literatură și ciocolată ungurească Africana, de Nana și Cristina, fetele ale căror fantezii sexuale nu au nimic de-a face cu etica socialistă.

Scena din veceul fetelor este antologică, ca și de altfel aceea în care corpul delict (revista porno a lui Bizonel) este proiectat în ora de dirigenție în mijlocul clasei direct sub privirile consternate ale tovarășului inspector. Ambele sunt chemate, pentru un perdaf disciplinar, la biroul directorului, însă situația e rezolvată într-un mod original, de neînchipuit pentru amatorii de sirop cinematografic ideologic, de Nana cea îndrăzneață care urma să devină ulterior actriță la Teatrul Național.

Din acest punct lucrurile se desfășoară oarecum liniar, fiindcă avem trei calupuri temporale care împart deceniul 1979-1989 în trei perioade distincte, în care sunt urmărite traseele celor două fete cu tot alaiul de personaje, de întâmplări, de transformări afective și de țesături emoționale, cum spuneam, autoreferențiale. Dacă am uza de o formulă roasă la mâneci, am putea spune că Alina Nelega urmărește destinele fetelor, cu întreruperile și sinusoidele existențiale inerente, cele două diagrame suprapuse relevând puține puncte în care liniile șerpuite se întretaie, constantă rămânând doar dragostea (destul de bine camuflată) dintre ele.

Sigur că recuzita e cea pe care o cunoaștem atât de bine. Lupta pentru supraviețuire e în toi, realitatea e un teatru bizar în care toată lumea urăște pe toată lumea, toți se torn între ei, fie că o fac la securitate, la locul de muncă sau în relațiile cotidiene (teribila bârfă, un fel de facebook rudimentar, însă la fel de eficace), iar peste toți veghează Organul, acest Big Brother mostruos de care nu poți scăpa, de care nu te poți ascunde și care e prezent peste tot, până la ultima limită a intimității.

Alina Nelega excelează la acest capitol, acela de a ne înfățișa o lume alienată, cu teribila nebunia contaminantă cu tot, care i-a infectat până și pe cei mai de bună credință. Diferitele grade de anxietate socială & simptomele destul de izolate de revoltă personală, e drept, în situații limită, ne sunt descrise cu acuratețea celui care le-a trăit, celui care de fapt le-a simțit, cel mai probabil, pe pielea sa. Aprehensiunea e transmisă cititorului cu mijloace deloc subtile, fapt care creează o tensiune palpabilă. Ca să fiu sincer până la capăt, nu puține au fost momentele în care am simțit că vreau să arunc cartea pe fereastră.

După ce romanul debutează destul de greoi, cu zone tulburi, cu ligamente prozastice aparent fără rost, cu mijloace narative cunoscute și răscunoscute (frazarea care se vrea alertă, exhaustivă, dar care transformă bucățile textuale în bolovani rostogoliți la vale antrenând după ei dialoguri, personaje, întâmplări, bizarerii, recuzită specifică), lucrurile încep să se îmbunătățească vizibil cam în jurul paginii 100, de unde avem de-a face cu secvențe de-a dreptul coșmarești, cu dramatism, cu enervări conjuncturale, cu revolte repede înăbușite.

Scena din cinematograf, când Cristina, aflată în delegația la București, adoarme pe „Călăuza” lui Tarkovsky și se trezește în tumultul acțiunii din „Mihai Viteazul”, este de asemenea antologică. Jaful, apoi aglomerația din troleibuz, orașul practic necunoscut, lumea dușmănoasă, bănuitoare, călătoria cu metroul, noaptea petrecută la o mătușă materialistă și parcă ostilă, totul pare rupt din coșmarul unui „4,3,2” cât se poate de real. Nu mai e vorba de cameră de filmat aici sau, ca să fiu mai exact, camera de filmat e retina protagonistei, mașinăria care înregistrează e făcută din țesuturi vii, de aceea par cu atât mai șocante și dureroase realitățile pe care le înregistrează.

Sigur că e imposibil să nu te gândești la Herta Muller când dai peste scene precum cea dintre securistul Popa Marian și Cristina. „Încă de pe atunci vulpea era vânătorul” este un roman prea de referință într-un asemenea context, ca să nu sară în ochi. Totuși, totul rămâne doar la nivel factual și este, până la urmă, pură întâmplare. Câte astfel de scene nu s-or fi petrecut în acei ani?

Din nefericire, nu toate femeile implicate în așa ceva au devenit scriitoare. Toate relatările lor s-au pierdut în neant ori au putrezit în dosare de care nu mai știe nimeni nimic. E suficient însă că au supraviețuit cele pe care le știm deja din cărți, ca să înțelegem coșmarul pe care l-au trăit. Nu mai spunem de abuzurile sexuale și, până la urmă, emoționale (fiindcă despre asta e vorba până la urmă), care au mutilat caractere și care au creat răni de nevindecat. În acest punct, romanul Alinei Nelega este atât de dureros încât chiar ai senzația că ceva se revoltă din nou în tine, deși au trecut de atunci, cât?, mai bine de treizeci de ani. Parcă ar fi fost ieri, pot să jur.

E o cartea grea, cu textură faulkneriană, presărată cu pasaje livrești & bavardaje argotice care creează paradoxul perfect. Am simțit și afinități cu Buzura, pentru că, de ce să nu o spunem, scriitorul a fost un erou al acelor vremuri, fiindcă a avut curajul să spună lucruri care nu puteau fi spuse. De aceea zic că, dacă acest roman ar fi apărut cu trei decenii în urmă, ar fi rămas unul de referință în literatura de gen. Așa, este o mărturie târzie, utilă, dar care nu va face probabil prea multe valuri. Încă o carte despre coșmarul trăit în comunism, fie că vorbim de personaje practic arestate la domiciliu și cu mașina securității în fața casei (cum este, bunăoară, Béla), fie că vorbim de alte personaje, mai mult sau mai puțin curajoase, care ori fac micul compromis, ori își iau lumea-n cap și pleacă valvârtej, cu riscurile aferente, în occident.

Debitul narativ este pe alocuri torențial, frazarea este tot pe alocuri enervant de generoasă, obositoare chiar, însă dialogurile sunt discret marcate, foarte credibile, personajele bine conturate, au cu adevărat personalitate, adică sunt distincte, poți face cu ușurință diferența între X și Y, fără exagerări caracterologice, poate doar cu unele tușe îngroșate, pentru a spori senzația de alienare, de coșmar colectiv, de societate în curs de descompunere în care fiecare se descurcă cum poate.

Cititorul este supus realmente unui test de anduranță, trebuie ceva răbdare și pe alocuri îngăduință pentru cam desele digresiuni (unele complet inutile), însă lectura nu e deloc împiedicată, dimpotrivă, fluxul textual are o viteză bună, care ține atenția trează și, mai important, menține suspansul, cu toată avalanșa aia de cuvinte, expresii, stări, acțiuni și solilocvii mixate cu dialoguri în rafală & tensiuni factuale corect cuplate la realitatea imediată.

Vocea auctorială este adesea complicată și parcă intenționat imprecisă. De altfel, imprecizia pare a fi unul din leit-motivele romanului, fiindcă totul e spus evaziv, e o lipsă enervantă de directețe, deși replicile au uneori acel aer cinic care numai de imprecizie nu poate fi suspectat. Cu toate astea, în turbionul narativ pot fi descoperite multe pasaje explicative, psihologia personajelor e intenționat ramificată (de aici și senzația de imprecizie), spre exemplu în episodul în care Cristina se îndoapă cu Rudotel și cu alcool și are un comportament bizar, exaltat. Chiar dacă e normal, în condițiile date, să se comporte astfel, cititorul înțelege asta din prima, nu trebuie la rândul lui „îndopat” cu amănunte, e limpede că avem de-a face cu un episod obsesiv-complusiv care, cel mai probabil, va trece.

Este, în concluzie, o carte inegală, cu momente foarte bune, scene care te țin cu respirația tăiată și te revoltă, dar și cu inexplicabile relaxări, divagații, apendice explicative, fantasmagorii inutile (ce s-ar putea întâmpla dacă?…), mirări sapiențiale, balast textual băgat parcă pentru a da un fel de greutate romanului, pentru ca balonul diegetic să fie controlat și să nu zboare prea sus sau să nu scape de sub control. Rezultatul este doar un început de obezitate prozastică, care putea fi lesne tratată cu o liposucție ceva mai severă. Asta ar fi dat un avantaj esteticului în fața osânzei textuale în care au încăput divagații perfect dispensabile, de altfel.

„Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat” este un roman tragic, tulburător, enervant pe alocuri, cu o directețe debordantă a verdictelor, dar și cu multe imprecizii, cu o frazare prea laxă uneori, în stilul bolovănos al lui Faulkner, dar și cu multe pagini în care găsim vioiciunea exotică a lui Marquez sau seriozitatea lui Buzura. Este, cum spuneam, ușor defazat (repet, dacă ar fi fost posibil să apară în 1989, să zicem, ar fi făcut furori), „venit pe lume” ca să dea totuși mărturie despre o epocă întunecată, care demonstrează astfel că nu și-a epuizat resursele romanești. Romanul Alinei Nelega redeschide rănile vechi ale celor care au apucat acele vremuri și (sperăm) deschide ochii celor care cred, în mod cu totul absurd, că „înainte era mai bine”. Îl recomand cu căldură nostalgicilor și celor cu nervii tari.

Foto main Alina Nelega: https://www.observatorcultural.ro/articol/amintirea-comunismului-revine-cosmaresc-sau-asociativ-aproape-reflex/

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment