La fel ca și în cazul romanului „Dinții ascuțiți ai binelui”, de Bogdan Răileanu, am ezitat destul de mult să scriu despre „Cartografia lumii de dincolo”, de Laura T. Ilea (ambele romane au apărut la Humanitas în seria coordonată de Andreea Răsuceanu, 821.135.1 Scriitori Români Contemporani) . Motivele sunt diferite și țin în principal de percepție. În general, pe măsură ce înaintez în miezul unei cărți, îmi notez unele lucruri într-un caiet pe care-l țin la îndemână. De regulă, recenzia se scrie aproape de la sine. Nu a fost cazul și aici. Notațiile au fost sporadice și inconsistente. Era semn nu numai că romanul nu mi-a plăcut, dar și că nu mi-a lăsat cât de cât o impresie, fie ea și defavorabilă. Măcar aș fi avut material pentru o cronică negativă.

[image_with_animation image_url=”2147″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://www.emag.ro/cartografia-lumii-de-dincolo-laura-t-ilea-9789735061456/pd/DY9CFJBBM/”]

Nu e cazul însă aici, fiindcă romanul Laurei T. Ilea nu mi-a lăsat deloc senzația că ar fi unul prost scris, dimpotrivă. Autoarea nu dă impresia că n-ar fi stăpână pe mijloacele de expresie sau că n-ar struni bine povestea pe care s-a angajat să o ia dintr-un punct și să o ducă într-altul, care nu trebuie neapărat confundat cu finalul. Cred mai degrabă că orizontul meu de percepție a mesajului a fost îngustat de stranietatea subiectului ales și de modalitatea expunerii lui. Am avut tot timpul impresia că citesc un roman de Cătălin Dorian Florescu. E drept, autoarea a lăsat foarte puțin deschisă supapa dulcețurilor textuale și a încercat să mizeze mai degrabă pe exotism (prezent și în romanele lui Florescu), dar un exotism ceva mai sofisticat, glazurat cu acel tip de excentricități care-i reduc propensiunea naturală spre insolit și senzaționalism.

E drept, faptul că toate firele poveștii s-au strâns „miraculos” într-un nod frumos făcut, care ne arată preocuparea autoarei pentru amănunte (în punctul ăsta mi-am adus aminte de erorile delicioase din Don Quijote al lui Cervantes, când măgarul lui Sancho Panza ba apărea, ba dispărea), m-a făcut să bombăn. Aveam rețeta perfectă pentru o carte liniară și, deci, destul de previzibilă. Aici a intervenit lucrul care a salvat romanul, anume excentricitățile unor personaje despre care puteai crede, sau măcar bănui, că sunt oameni absolut comuni.

A fost mai întâi actul de frondă al încălcării conveniențelor și trădarea comunității în care obiceiurile erau împământenite de sute de ani. Amalia comite, impenitent, păcatul inimaginabil de a se îndrăgosti de un alt bărbat decât cel care-i fusese ales în virtutea tradițiilor. Regulile comunității românești în care „supraviețuise un ritual straniu” sunt nerespectate de Amalia, această femeie curajoasă care, stăpână din acel moment pe destinul ei, are tăria de a se dezice de tot trecutul și de a pleca în lume cu iubitul ei, Andrei. Lanțul tradiției târgului de fete, acolo unde „fata era aleasă de familie”, este rupt brutal. Obiceiul cu accente de barbarie este evacuat în bezna istoriei, iar cuplul Amalia – Andrei, astfel format, desfide tradiția și, după ce învinge opoziția turmentatei comunități, care credea în „valori perene”, pleacă în lumea largă, adică într-un fel de „lume de dincolo” necunoscută și imprevizibilă.

Cum alcătuiești o hartă obiectivă și subiectivă în același timp a acestei lumi? Sunt suficiente curajul, credința în forțele proprii și, nu în ultimă instanță, dragostea (pentru că aceasta fusese, în fond, motivația de primă instanță)? Aici, unele mecanisme se gripează. Pe de o parte, Andrei, cu vioara lui, începuse să caute „oameni care înfruntaseră moartea”, cu intenția de a compune „o simfonie a retragerilor regizate, a celor o mie de moduri în care oamenii își organizau plecarea”. De cealaltă parte, Amalia, care până la un punct l-a urmat „orbește”, visa să facă studii de coregrafie la Paris.

elefant.ro

Până la dezagregare însă, cuplul Amalia – Andrei trece printr-o experiență bizară: un mare băgătaș vrea să le lase, din senin, întreaga avere, și le trimite o scrisoare în acest sens. Harta sensibilităților celor doi, reconfigurată pe schița unui posibil viitor prosper, începe să-și piardă contururile inițiale. Excentricul Johannes Muller contribuie, direct sau indirect, la mărirea faliei emoționale dintre cei doi, propunându-le un proiect poate la fel de utopic precum cel al celebrei Ana Aman (un alter-ego al nu mai puțin celebrei Ana Aslan), care voia (și a și reușit parțial) să descopere rețeta tinereții. Aici intervin în scenă hărțile misterioase deținute, pe lângă multe alte lucruri vechi, cumpărate de la târgurile de vechituri, de „originalul” Johannes Muller.

Plictisit de „hărțile moderne”, bogătașul s-a lăsat cucerit de hărțile unde „mările ar trebui să fie uscaturi, olandeza ar trebui să fie engleză, deșerturi unde nu sunt decât munți, cât vezi cu ochii”. Hărțile băștinașilor reprezintă, pentru el, „poarta de intrare înspre o altă lume”. Convins că „răul este demonstrația absolută că spiritul există”, Johannes Muller își dorește să realizeze, cu ajutorul celor doi artiști, „o geografie a răului”. „Am nevoie de muzica voastră ca să recreez lumi apuse, am nevoie ca voi să inițiați în turismul răului această comunitate bântuită, care caută aici refugiu în fața anxietății morții” le spune Johannes Muller lui Andrei și Amaliei.

Sigur că, pus în fața unui asemenea tablou cu accente ultimative, cititorul poate să creadă că se află într-o poveste absurdă, bazată eminamente pe harta utopiilor unei persoane dezechilibrate emoțional și psihic. De altfel, în cele din urmă s-a dovedit că lucrurile nu erau departe de acest subtil adevăr. Pasionantă este acribia cu care Laura T. Ilea ne livrează amănuntele întregii afaceri. Deși ne aflăm într-o realitate bizară,  cu suprapuneri temporale care duc la o incoerență a planurilor și la interferențe factuale altfel improbabile, suntem tentați, ca într-un desen animat în care personajul făcut afiș de un camion începe să-și sufle în deget pentru a-și recăpăta corporalitatea, să luăm de bune toate aceste înșiruiri de întâmplări ciudate. Nu ne mai miră nici măcar faptul că excentricul Johannes Muller își pierde instantaneu toată averea și, implicit, proiectul de a crea o hartă a răului. Totul ține de sincronizare și de percepție: lumea pe care Johannes Muller își dorea să o configureze, deși există, nu poate fi cartografiată. De aici și eșecul acestei neobișnuite întreprinderi, care avea să afecteze ireversibil și viața de cuplu a Amaliei și a lui Andrei.

nemira.ro

Romanul devine, în cele din urmă, o „goană spre trecut” consumată într-o geografie diversă, care include atât bătrâna Europă, cât și perfida Americă. Autoarea se străduiește să ne convingă mai departe că lumea poate fi cartografiată incluzând răul, fără încercarea de a-i trasa teritorii improbabile. Versatilă și abstractă, granița dintre bine și rău poate fi trasată mai degrabă în conștiința noastră de indivizi ghidați după anumite precepte morale, nu întotdeauna „bune” sau „rele”. De aici și încercarea de recartografiere a vieților trecute și de configurare, în schițe aparent ininteligibile, a coordonatelor existențelor viitoare, care se vor consuma, ca întotdeauna, într-o lume periculoasă și obscură. Personaje precum Daria, Petru, Patrick sau Armand, care apar episodic în această carte densă și imprevizibilă, precum și cel al fiului încă nenăscut, care o însoțește pe Amalia „Pe drum” – ul Americii lui Kerouac, ne arată cu prisosință asta. Rămâne să le descoperiți singuri citind romanul incitant al Laurei T. Ilea.

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.