Mărturisesc, încă de la începutul ușor neconvențional al acestei recenzii, că am citit Constantin (Editura Polirom, 2019, în colecția EGO.proză), noul roman semnat de Iulian Bocai, cu gândul tot la Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu. Sceptic cum sunt, mi-am zis că, la doar un an și ceva de la debutul său, e cam periculos pentru Iulian să dea drumul în lume încă unei povești.

Chiar dacă nu sunt cel mai bun judecător al unei astfel de situații, eu însumi fiind un declarat aparținător al „micului club al grafomanilor” (nu e cazul lui Iulian Bocai, firește, însă nu e timpul pierdut), am dat un verdict necruțător încă de la primele pagini: Constantin nu va putea egala emoția transmisă de Priță Barsacu. În primul rând pentru că aveam de-a face cu o tonalitate destul de diferită, ceva mai serioasă, mai aplicată, fiindcă vocea auctorială era a unui student „la clasice”, apoi pentru că povestea în sine nu antrena aceleași elemente, chiar așa, amuzant-ironic-înduioșătoare, din volumul de debut.

N-am avut însă de ales, fiindcă deja aveam cartea în mână și mi se întâmplă destul de rar să las la o parte un volum deja început, fiindcă oricât de plictisitor ar fi subiectul tot trebuie să existe câte ceva care să te atragă, să te prindă în plasa poveștii, să te seducă și să te facă să mai dai o pagină și încă una și încă una.

Și am tot dat paginile la Constantin și prin fața ochilor îmi treceau scene pe care parcă le cunoșteam și care nu-mi spuneau, într-adevăr, nimic nou, fiindcă tot ceea ce era de știut din povestea asta aflasem, dacă nu din propriile experiențe, măcar din poezia douămiiștilor Ionuț Chiva, Dan Sociu sau Marius Ianuș, ori chiar din romanele primilor doi (și nu numai).

Iulian Bocai a mizat pe simpatia cititorului înduioșat de indigența studentului venit la București, cu o mamă plecată în străinătate pentru a câștiga banii necesari (și) pentru a-l ține în facultate, cu un tată inexistent și, cumva, prin forța împrejurărilor, singur pe lumea ciudată și rea a unui București rapace.

Nici apariția lui Toader Constantin, un bătrân scos parcă din romanele lui George Călinescu, uns cu alte alifii, adecvate meschinăriei și cinismului teribililor ani ’90, nu a reușit să mă facă să tresar. Povestea amenința să eșueze într-un fel de melodramă post-acneică, în care studentul Mihai Câmpeanu, din dorința de a face față tuturor vicisitudinilor vieții, este forțat să accepte o ofertă altminteri de neacceptat, anume aceea de a închiria o cameră într-un imobil care semăna, într-adevăr – așa cum și sugerează, undeva, autorul – cu locuința domnișoarei Havisham din celebrul roman al lui Dickens.

Marile speranțe ale studentului Mihai, care nu este tocmai Mr. Pip, fie vorba-ntre noi, sunt îngropate, pe de o parte, în praful, mizeria și disconfortul casei lui Constantin, iar pe de altă parte în existența marginală, la limită, pe care o duce pendulând între viața dusă în imobilul amintit, pe străzile nesigure și ostile ale Capitalei, dar și în sălile la fel de sărăcăcioase, de reci și de întunecate ale Universității.

M-am gândit în acest moment critic, odată ajuns pe la pagina 100, adică la jumătatea romanului, că nu se mai poate salva nimic, nici măcar prin apariția tragic-hilară a chiriașilor celorlalte camere ale imobilului, oameni de toată mâna, aterizați aici din cauza nevoilor sau, nota bene, pentru a ascunde de ochii lumii relații amoroase imorale, așa cum este cazul cu enigmatica Maria Arcela, care trăia o poveste de amantlâc mahalagesc cu Claudiu, bărbat însurat și cu copil.

Sigur că am regăsit în unele locuri umorul irezistibil din Priță Barsacu, care m-a mai binedispus, însă parcă nu era suficient, ceva lipsea, și nu doar în părțile esențiale, ci și pe la încheieturile textuale care ba scârțâiau, ba se anchilozau mai abitir decât oasele octogenarului proprietar de pension Constantin.

Și atunci s-a întâmplat ceva absolut neprevăzut. Chiar am avut senzația că Iulian și-a dat seama că se duce într-o fundătură și, decis să schimbe macazul, s-a scuturat de toate artificiile și a evaluat în sfârșit întreaga situație, pentru a-și spune, ca și cum și-ar fi vorbit în oglindă: pot mai mult decât atât. Iar ceea ce a urmat e aproape de nepovestit.

La aproximativ două treimi din  roman am avut parte de o scenă extraordinară, care a schimbat nu numai cursul romanului, ci și imaginea a tot ceea ce crezusem până atunci despre el. Momentul când studentul Mihai Câmpeanu și octogenarul pensionar Toader Constantin iau împreună masa de Ajun în camera bătrânului are ceva din tragismul și monumentalitatea pe care o găsim în marile romane ale literaturii universale.

Iulian Bocai a făcut incizia potrivită pentru a salva corpul romanului și a-l elibera de presiunea unui pneumotorax care-l sufoca. Nu știu dacă a făcut-o intenționat, dacă deliberat a trenat povestea până în acel moment, acumulând mici tensiuni și sperând că va veni momentul potrivit pentru a „da drumul” acestui adevărat orgasm textual. Chiar dacă preludiul a fost unul cam lung, rezultatul a fost, vă asigur, spectaculos.

Sigur, scena precedentă, în care un Mihai excedat parcă de toate problemele personale și de poveștile triste ale omenirii izbucnește în plâns în camera lui după ce fusese admonestat mai mult sau mai puțin amical de Constantin fiindcă își permisese să vopsească, fără un motiv întemeiat, „un dulap antic de țară” în „cel mai aprins roșu”, are ceva din emoția episodului în care Holden Caulfield a început să plângă după ce Phoebe i-a dat banii pe care-i strânsese pentru cadourile de Crăciun. Episodul, chiar dacă mi s-a părut pur salingerian, a avut ceva care m-a emoționat și care a prefigurat cumva ceea ce avea să se întâmple în paginile imediat următoare.

Din momentul respectiv lucrurile s-au schimbat substanțial, iar ceea ce părea că seamănă cu un meci searbăd de fotbal care se îndreaptă către o plictisitoare remiză albă s-a transformat într-o demonstrație de sensibilitate și de forță artistică pe care aș risca să afirm că nu o întâlnim prea des în literatura de azi. În ultimul sfert de oră al „meciului”, când aproape nimic din frumusețea spectacolului nu mai putea fi salvat, s-a strârnit o adevărată tornadă, cu goluri spectaculoase, cu dramatism, cu răsturnări de scor, cu un deznodământ imprevizibil.

Avem un astfel de scriitor, care este capabil de așa ceva, iar el se numește Iulian Bocai. A știut exact când să fructifice „glonțul de argint” al discursului textual, a comutat butonul în poziția potrivită, mărind tensiunea cu un plus de sensibilitate bine dozat, fără exces de sirop textual, transformând astfel Constantin într-un roman cel puțin comparabil, ca intensitate narativă, cu Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu. Sigur – fiindcă nu le putem avea pe toate – fără pitorescul de acolo, însă cu știința perfectă a dozării emoției poveștii, pe fondul unui tablou de o autenticitate care demonstrează că Iulian Bocai este unul dintre cei mai promițători tineri prozatori ai prezentului.

Iulian Bocai (n. 1986) este scriitor, redactor și traducător (din engleză, franceză și germană). Absolvent al secției de Literatură universală și comparată a Facultății de Litere, Universitatea din București, a urmat mai apoi un masterat în teoria literaturii și literatură comparată, la aceeași facultate. Pregătește o teză de doctorat în istorie intelectuală, despre introducerea curriculumului literar în universitățile occidentale în secolul al XIX-lea. Este cîștigătorul Concursului de Debut al Editurii Polirom din 2018, cu romanul Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu, care i-a adus în 2019 și Premiul pentru Debut al revistei Observator cultural, precum și Premiul Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franța.

Foto Iulian Bocai: https://citestema.ro/iulian-bocai-visez-de-ani-de-zile-sa-scriu-ceva-despre-fericire/     

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.