„Zone de acces” este a treia carte de poezie a Danielei Bîrzu, apărută în 2020 la Editura Rocart, un volum care aduce cititorilor „poeme de factură neoexpresionistă”, cum spune Mihók Tamás în prezentarea de pe copertă.

Aceste zone de acces sunt un vortex spre o realitate paralelă, în care, deși tot închis într-o cușcă, te poți cățăra în voie, sfidând fizica, așa cum vedem în poemul care deschide volumul: „să mă cațăr pe gratii și să urlu/ știind că nimic nu mă va mai deranja în zona mea de/ acces & confort”, zonă devenită „o frânghie pe care îmi înșir controlabil/ emoțiile”. Deci scrisul Danielei știe ce spune și unde merge, chiar dacă e în plin proces de formare.

Poetul e un om care încearcă să drămuiască pe cât posibil energia lanternei, aprinzând-o doar pentru intervale scurte atunci când ceva se cere luminat, iar Daniela Bîrzu mizează, pe bună dreptate, pe abilitatea de a ști mereu ce instrumente de lucru să folosească: pânză, sticlă, corpul uman – pe care pictează de multe ori cu sânge, sau camera de filmat. Pentru că viața, în fond, e șirul acela de imagini care ți se perindă prin fața ochilor în momentul final, iar poeta încearcă să dobândească puterea de a derula oricând aceste momente, întorcându-se și trăind, după poftă, unde se simte fericită, adică în copilărie: „în jurul nostru, perfuzii/ și fiole de dor de copilărie niciodată stins.”

Alexandru Cistelecan spunea, într-un material realizat de Călin Crăciun pentru revista Vatra, că: „Mă simt aici în totul de partea lui Ion Pop, carele și el deploră, la toate prilejurile, depresia imaginativă a poeziei de azi și con/centrarea ei pe imanența strictă, fie ea biografistă, fie „realistă”, fără nicio rumoare, cât de discretă, care să vină dintr-o altă ordine de real – sau să iradieze într-acolo.” Și cred că asta reușește Daniela Bîrzu, să creeze, deși tot pe fundalul unei realități traumatice, un biografism fantastic, oarecum ermetizat, care ascunde sensul sau îl dispersează; astfel, nu știi dacă zonele de acces sunt doar acele vene care „rămân tari, ca o sârmă/ ghimpată ce capătă consistență”, spații prin care existența sângerează poezie, vene care devin gratii pe care încercăm toți să le forțăm și distanțăm întru evadare, sau doar un drum spre moarte: „dragostea n-o să vină doar tramvaiul/ pe șinele lui lucitoare ca un călău din secolele trecute/ izbind lama de mai multe ori/ &/ ceva se trezește în tine când ești lovit.”

Traseul liric al Danielei își extrage sevele din romantismul german, străbate expresionismul și ajunge la postexpresionism, apropiindu-și poezia lui Ion Mureșan, despre care Iulian Boldea  spunea că „se încadrează în orientarea postexpresionistă, prin aderența la o poetică a spaimei și a traumei, prin recursul la vizionarism și la tensiunea limitelor, dar și printr-o pendulare secretă sau manifestă între extazul oniric și traumele unei ontologii dezafectate.”

Realul se proiectează în metafizic, decupând imagini din universul cotidian (un element omniprezent este orașul: „e doar traficul ăsta intens/ soare fierbinte injectat pe marginea străzilor/ &/ orașul care ne intensifică foamea.”, „moartea sau dragostea -neoane sclipind anemic/ aici lângă uriașa groapă de deșeuri a orașului”, „orașul cu cătușe pe mâini” în care „aerul care mă susține rămâne în urmă” etc.), din noianul de amintiri dureroase folosite întru catharsis („părea că cineva se uită la noi de pe marginea drumului/ vedeam totul în negru și o singură siluetă luminată,/ atunci am fost sigură că aceea este adevărata mea mamă/ dumnezeu a ucis-o ca și cum ar fi împușcat/ o căprioară în desișul unei păduri însorite și verzi”, „imaginea noastră în zăpadă la fel ca o hologramă din jurul unei găuri negre./ suntem atât de aproape de ea încât am încremenit/ dar/ așa am fost tot timpul – copii morți – noi și frica noastră împăturită/ într-un sicriu mic, alb care nici nu se mai observă.” sau „de fapt nici nu era tatăl meu/ era father/ un străin uitându-se la mine de la o altă fereastră/ în care tot timpul e întuneric”) și din trăirile intense pe care și le provoacă până când începe să doară, iar „sângele galben curge”, „soarele se face din ce în ce mai mic/ cât o rană pe care tu o mângâi”, „prea multe lucruri apasă ca și cum ai ține un deget cu/ putere peste o arteră fisurată”.

Vizualul e punctul forte al Danielei Bîrzu, poezia sa fiind un ansamblu de capturi de o frumusețe stranie și apocaliptică. Totul în jur e înghețat și casabil, doar asfaltul e topit, soarele sângerează și „are miros de var”, fluiditatea acestora venind din paharul prea plin, care dispersează astfel durerile sinelui în tot spațiul înconjurător, iar forța eliberării o determină pe poetă să devină „primul copil cu mitralieră străpungând aerul rece și gol”.

Soarele, orașul, sângele, dragostea, pământul, moartea, copilăria sunt elemente și teme cu care lucrează Daniela, deci aceleași dintotdeauna, dar creionate cu talent și originalitate.

În ciuda nimicniciei lumii, a morții care „se adună, se adună”, „ceva se trezește în tine când ești lovit”, iar „inima va bate, va bate”, într-o dimensiune onirică a unui sine colectiv, detașat, în care se întâlnesc poeții.

linia de coliziune

liniile de tramvai continuă să se întindă
ca și cum ar fi dâre de sânge merg pe urmele lor

am observat oamenii aruncându-se pe șine n-am
încercat să salvez pe niciunul
amețeala nu trece repede după un astfel de
eveniment
încă sunt obsedată de arderea pădurilor și-mi
imaginez că și pielea mea arde în flăcări

sunt deținuți în acest moment care stau în camerele
lor de izolare
mă simt penetrată de unul dintre ei e atât de bine fără
obligații și sentimente
iar durerea curge mai departe ca sângele și vinul

revin lângă tine după acest vis lucid mă târăsc pe
șinele de tramvai și aștept
să devin o altă ființă am observat că dacă rămân mai
mult timp acolo
inima mi se liniștește

soarele curge și el mai departe ca un vin dulce făcut
din sângele meu

experiența asta e oricum demodată dragostea n-o să
vină doar tramvaiul
pe șinele lui lucitoare ca un călău din secolele trecute
izbind lama de mai multe ori
&
ceva se trezește în tine când ești lovit”

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.