Citind volumul de convorbiri dintre Amos Oz și Shira Hadad, „Din ce este făcut un măr” (Editura Humanitas Fiction, 2020, traducere de Gheorghe Miletineanu), m-am întrebat mirat: cum de nu mi-a picat în mâini până acum nicio carte a scriitorului israelian? Din nefericire, în momentul de față nu am în „Biblioteca lui Gelu” decât „Odihnă desăvârșită” (Editura Humanitas Fiction, 2011, traducere de Marlena Braester), așa că întâlnirea mea sperată cu celelalte romane și cărți de povestiri ale lui Amos Oz se amână pe termen nedefinit.

Trebuie să vă mărturisesc că am citit cele șapte convorbiri ale volumului „Din ce este făcut un măr” de două ori. Nu pentru că n-aș fi înțeles-o și mi-ar fi ridicat la fileu probleme filosofice inextricabile, ci pentru că prima dată s-a petrecut ca la prima dragoste: am fost grăbit, ușor neglijent, pofta mea de lectură s-a dovedit insațiabilă și am „înfulecat” paginile hămesit, dar și teribil de curios, fiind eu un mare admirator al cărților de memorii, confesiuni & istorii personale.

Și prima, și a doua oară când am citit „Din ce este făcut un măr” mi-am extras citate, mi-am luat conștiincios notițe (mai degrabă la relectură), am scris câteva idei de la care mi-aș fi putut porni cronica, însă tot acest material mi s-a părut atât de eterogen încât am constatat că nu pot pune „ingredientele” laolaltă, că nu pot încropi un text cât de cât coerent, că nu pot „lega” ideile din cele șapte convorbiri ale cărții într-un eseu inteligibil.

N-am știut ce-mi lipsește până când mi-am amintit că mama, când i se „tăia” maioneza, folosea zeamă de lămâie ca să o „lege”. Copilul care eram atunci nu putea pricepe prea bine înțelesul figurat al verbelor „ a tăia” și „a lega”, însă din timiditate nici n-am întrebat-o pe mama. În registrul meu infantil acțiunea în urma căreia maioneza „se tăia” n-avea niciun sens. Nu mai vorbesc de modul în care aceasta reușea să „se lege” cu ajutorul lămâiei stoarse.

Nici acum nu știu prea bine de unde să iau niște „zeamă de lămâie” pentru a „lega” sensurile „tăiate” ale cronicii de față. Mă gândesc că se întâmplă asta deoarece Amos Oz este în această carte de confesiuni un fel de enciclopedist relaxat, aflat la amurgul vieții, care își exprimă cu sinceritate tot felul de idei despre cum ar trebui să fie lumea, fie că e vorba despre dragoste, ură, politică, idealuri, sentimente, sacrificii, căință, relații interumane, război, pace, contradicțiile existenței, vină, literatură sau arta de a preda, care-i plăcea scriitorului atât de mult.

Aș pleca, bunăoară, de la un mic citat care mi-a amintit tot de o întâmplare din copilărie. Iată ce spune Amos Oz undeva spre sfârșitul cărții: „Profesorul aspiră să-i îndrăgostească pe elevi de ceva ce iubește el, profesorul. Da. Să ademenească. De fapt, educația ca ademenire e o idee a lui Aristotel.” Ei bine, permițându-mi un mic ocol, abia acum am înțeles că profesorul de muzică și totodată dirigintele meu din clasele V-VIII nu l-a citit pe Aristotel și habar nu avea de conceptul de ademenire a elevului spre materia pe care o preda.

Pe scurt, profesorul se încăpățâna să creadă, cumva socratic aș spune, deși mă îndoiesc că știa asta, că oricine exersează la un instrument și perseverează ajunge în cele din urmă să stăpânească la perfecție intrumentul respectiv. De aceea, fiind și dirigintele clasei și având anumite puteri de decizie, ne-a obligat pe toți cei 34 de elevi (eram clasă de băieți, imaginați-vă!) să ne cumpărăm fluiere de la magazinul Muzica. Nu erau deloc ieftine (țin minte că erau frumos lăcuite, date cu baiț și culcate ca într-un sarcofag într-o cutie căptușită cu catifea roșie la exterior și cu satin liliachiu la interior), iar părinții mei nu și-au permis să-mi ia unul. Am fost foarte fericit, într-un fel, fiindcă nu aveam deloc talent la muzică, iar orele cu dirigintele nostru m-au făcut să urăsc materia asta definitiv.

N-am să insist prea mult asupra faptului că majoritatea colegilor mei (cei ai căror părinți avuseseră bani) care aveau fluiere au fost supuși unor cazne de neînchipuit, inclusiv fizice, fiindcă de multe ori nevinovatele instrumente erau transformate de dirigintele nostru în mijloace de corectare a greșelilor prin aplicarea unor lovituri dureroase în creștet. Nu mai zic de marginalizarea noastră, a celor care nu aveam cum să participăm la „corul de fluiere”, și de punerea noastră la index.

Ideea de bază este că profesorul de muzică nu s-a priceput să ne ademenească și ne-a obligat, în ciuda faptului că mulți eram complet afoni, să învățăm ceea ce practic nu putea fi învățat. În loc să ne îndrăgostim de materia pe care o preda, am ajuns, așa cum spuneam, să o disprețuim.

Unde am vrut să ajung de fapt? Ei bine, Amos Oz ne demonstrează în aceste confesiuni că este profesorul desăvârșit. Pe tot parcursul cărții am simțit că-mi vorbește ca un învățător bun, care știe să-și ademenească cititorul, să-l facă să se deschidă și să pătrundă nu neapărat în tainele literaturii, ci în lumea pe care scriitorul o creează vorbind. Adică în povestea lui, pornind la experiența întru câtva traumatizantă a kibbutzului unde a stat până la aproape 47 de ani, atunci când s-a hotărât să plece și să se stabilească în orașul Arad (nicio legătură cu Aradul nostru, fiindcă Tel Arad este o localitate situată în Districtul de Sud al Statului Israel), și sfârșind cu recunoașterea internațională, cu celebritatea de care, pe merit, s-a bucurat.

Nu poți „ciuguli” din anumite părți ale cărții și să lași să treacă neobservate altele, fiindcă totul este interesant, totul vorbește cu și despre tine, chiar dacă tu nu ești efectiv acolo. Iată, de exemplu, acest curs de creative writing pe care Amos Oz îl ține cu cititorii în prima parte a cărții: el își dezvăluie practic metodele de lucru, modul în care își concepe manuscrisele, cum scrie, aruncă, rescrie, iar aruncă, iar rescrie și tot așa până când ajunge la ceea ce și-a dorit. Cu o generozitate aproape neverosimilă pentru un scriitor de talia lui, Amos Oz ne lasă să pătrundem în „bucătăria” lui de scriitor și ne arată cum își face meseria.

Este un act curajos? Eu cred că da. Și mai dă Amos Oz dovada unui formidabil curaj atunci când abordează frontal, spre exemplu, tema sexualității în adolescență, expunând, ca inițiere absolută, povestea (universală, de altfel) a pixului erotic. „Când țineam pixul cu vârful în jos, se vedea o fată blondă, frumoasă, cu sâni mari, îmbrăcată în echipament de tenis și ținând în mână o rachetă. Dar, dacă răsuceai pixul, vedeai aceeași fată complet goală” mărturisește scriitorul.

Pornind însă de la această experiență prin care au trecut, bănuiesc, milioane de băieți în adolescență, fie că a fost vorba de „pix” sau de revistele pornografice, Amos Oz are curajul și înțelepciunea de a arăta cât de greșită era nu doar percepția față de sexualitate în general, ci și aceea față de fete, în particular: „Nu numai eu, noi toți, toți băieții de la Tachkemoni, eram plini de ură, ofensă și amărăciune față de întreaga stirpe femeiască. De ce? fiindcă fetele au ceva, știam că fetele au ceva ce noi vrem atât de mult să vedem, și ele nu ne arată niciodată.” Tot Amos Oz are, un pic mai încolo, puterea de a recunoaște că „totul era îndoctrinare” și că „eram un analfabet erotic total”, pentru ca într-un final să rostească o frază de un cuceritor romantism: „Pot exista tot felul de trepte ale erotismului, tot felul de străduțe și tot felul de treceri, bulevarde și străzi cu sens unic, cum pot exista și tot felul de capcane, dar locul cel mai bun din tot orașul ăsta mare al erotismului este dragostea.”

Sigur că, pentru cei care se așteaptă ca această parte a cărții să aibă dezvăluiri spectaculoase, e bine de spus de la bun început să vor fi dezamăgiți. Însă bogăția de sensuri a confesiunilor lui Amos Oz relevă întru totul cealaltă latură a lui, a scriitorului, a omului care face și desface lumi, care caută înțelesuri noi în ceea ce creează, avansând, ca în viață, pas cu pas, prin câmpul minat, presărat cu tot felul de capcane pe care ori trebuie să le ocolească, ori trebuie să le dezasambleze cu minuția și răbdarea unui ceasornicar.

„Datorez totul cărților pe care le-am citit” spune la un moment dat Amoz Oz, iar într-un moment de maximă sinceritate plusează afirmând că „nu am avut niciodată ambiția să fiu numărul unu”. Totuși, Amos Oz a fost acolo sus, după ce a pornit de foarte jos, de la o condiție inacceptabilă probabil pentru mulți dintre cei care scriu în ziua de azi: „Pe Soțul meu, Michael mă duceam să-l scriu în closet, fiindcă trăiam pe atunci într-o locuință de o cameră și jumătate, cu un closet de mărimea celor din avioane. Nu dormeam decât jumătăți de noapte, scriam în closet și fumam până la miezul nopții, până la unu noaptea, cât timp rezistam.”

Atrăgând atenția acestor pasaje (tentația de a cita este foarte mare, vă asigur) sunt convins că fac o nedreptate altor pasaje, pe care le veți descoperi citind această carte seducătoare, în care Amos Oz nu se sfiește, așa cum spuneam, să atace teme foarte sensibile, cum ar fi de pildă feminismul militant, problema Palestinei, punctul critic în care a ajuns… critica literară ori, bunăoară, corectitudinea politică. Aș încheia, totuși, cu un pasaj în care celebrul scriitor israelian vorbește, cu aceeași dezarmantă sinceritate, despre literatură:

„Literatura bună e mai apropiată de pictură și de muzică decât de istorie, sau sociologie, sau de iudaism, sau de sionism, de moștenirea comunităților etnice orientale și occidentale sau oricare altele. (…) După mine, literatura e în fond verișoară cu bârfa, cu setea omenească de a afla ce se petrece îndărătul jaluzelelor trase ale altora, de a ști care le sunt secretele. Atâta doar că literatura nu-i dă bună ziua pe stradă verișoarei ăsteia a ei, bârfa, fiindcă îi e rușine de înrudirea dintre ele. Deosebirea dintre verișoarele astea e că bârfa ne povestește ceea ce de fapt am știut întotdeauna, cu alte cuvinte: că toți suntem de fapt la fel și că nimeni nu e cine-știe-ce, pe când literatura dezvăluie uneori câte ceva din ce nu știam, sau ceva ce am știut întotdeauna, dar nu știam că știm, și iată că deodată s-a revărsat asupra acelui lucru o lumină anume, care dă acestui lucru cunoscut gustul excitant al noutății, al lui „pentru prima oară în viață”. Bârfa e înflăcărarea noastră a tuturor de a trage cu ochiul pe fereastra vecinilor, să vedem dacă ei seamănă sau nu cu noi. Spre deosebire de asta, literatura ne invită uneori nu numai să aruncăm o privire pe fereastra vecinilor, ci și să vedem, pentru o clipă, cum arată lumea când o privim prin fereastra vecinilor. Ba chiar și felul în care tu și cu mine arătăm când suntem priviți prin fereastra vecinilor.”

Dacă ați reușit să ajungeți până în acest punct al cronicii, înseamnă că veți avea răbdarea să parcurgeți „Din ce este făcut un măr”, mai ales că poate chiar sunteți curioși să aflați din ce este făcut „mărul” acestei cărți și în ce fel se folosește Amos Oz de o parabolă pentru a explica din ce este făcută povestea și de ce crede scriitorul că „cineva în care nici o carte, nici un film, nici un tablou și nici o muzică n-au schimbat nimic e un om irosit.”

Sursa foto Amos Oz: https://www.vox.com/2014/8/2/5962103/amos-oz-to-israel-s-critics-what-would-you-do

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.