Dacă ar fi să pormin de la premiza că „imaginea prevalează în detrimentul rândurilor scrise” și că „răgazul lecturii unor romane lungi este pe cale de dispariție”, atunci problema romanului contemporan s-ar putea reduce la acel gen de sofism reducționist care îndeamnă scriitorii să „creeze” doar cărți care se citesc ușor.

Este un adevărat trend pe plaiurile mioritice, anume acela de a accepta unanim (și știm bine ce triste și lipsite de emoții umane reale sunt unanimitățile), în spirit gregar, ideea că numai romanele cu cât mai puține pagini, care au aceleași dimensiuni pe care le aveau odinioară nuvelele, sunt citite. Bunăoară, volume precum „Transparența” al lui Radu Vancu sau „Solenoid” al lui Mircea Cărtărescu, potrivit acestei bizare paradigme, n-ar trebui să existe.

Dar mai sunt și alte exemple, care vin cumva în consonanță cu ceea ce se întâmplă și pe alte meleaguri, fiindcă dacă e să ne uităm doar la „vecinii noștri de la răsărit”, am putea vedea că există scriitori (sau scriitoare, în cazul de față) care au dat romane foarte consistente din punct de vedere al numărului de pagini (dar și din punct de vedere al conținutului) cum sunt Svetlana Aleksievici (Vremuri second-hand – 470 de pagini) sau Ludmila Ulițkaia (Scara lui Iakov – 575 de pagini).

Mariana Gorczyca (foto de aici)

Am făcut acest mic ocol în deschiderea recenziei pentru a-i răspunde cumva autoarei romanului Dincoace și dincolo de tunel. 1945 (Polirom, 2019), Mariana Gorczyca, în speță la acele considerații existente în Scrisorea către cititori din final, în care afirma, în plus față de ce am citat mai sus, că „un roman cărămidos bine scris atrage, de cele mai multe ori, «doar» respect și posibile premii”. Premii iau și romanele mai puțin consistente, este un fapt verificat doar dacă ne uităm la excelentele cărți ale Tatianei Țîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi sau Grădina de sticlă.

Revenind la romanul Dincoace și dincolo de tunel. 1945, trebuie să mărturisesc că am sperat să regăsesc aici, cunoscând, din perioada când mă documentam eu însumi pentru romanul Sebastian, drama deportaților de pe teritoriul României – fie că au fost români evrei, maghiari evrei, sași sau cetățeni români în ansamblu (să nu-i uităm pe militarii români ajunși după încheierea războiului în gulagurile sovietice sau, nota bene, pe românii din Basarabia care, și ei, și-au lăsat oasele prin Siberia) – ceva din atmosfera tulburătorului O zi din viața lui Ivan Denisovici al lui Soljenițîn (carte pe a cărei copertă descopăr acum, surprins, că scrie „Nuvelă”).

Nu pot spune că după ce am citit romanul Marianei Gorczyca am fost dezamăgit. Dimpotrivă, senzația a fost că am parcurs o carte bine scrisă, în ciuda unor scăderi explicabile, dat fiind faptul că autoarea s-a implicat probabil emoțional mai mult decât o face un scriitor în mod obișnuit, Mariana Gorczyca fiind înrudită cu câteva dintre personajele cărții (Alice Wilma Gorczyca, născută Frank, este Papa din roman).

Dincolo de această idee, pe care nu o agreez deloc, că o carte trebuie „să se citească ușor”, cred că este corect să afirm că Dincoace și dincolo de tunel. 1945 este un roman cu un subiect greu, care, într-adevăr, poate fi considerat ca fiind adresat acelui segment de cititori pe care autoarea îl pomenește în scrisoarea de la final, anume „care au acasă un teanc cu volume pregătit, de unde să își aleagă cartea  cu care să plece la un drum mai lung sau mai scurt, pe care să o înceapă și să nu o mai poată lăsa din mână (…) sau pe care o poate citi pe capitole, alternând lectura cu celelalte bucurii pe care o călătorie ți le poate aduce”.

Dincoace și dincolo de tunel. 1945 este o astfel de carte. Este fragmentată cât se poate, are un corp de literă generos, care îi dă o aparență fizică ceva mai stufoasă, poate fi lăsată din mână și reluată lesne după o pauză de cafea & țigară sau după o repriză de admirat, în goana trenului, peisajele muntoase ale patriei.

Nu asta este însă neapărat problema cărții, deși eu am convingerea că, dacă ar fi dat mai multă greutate excursului narativ, poate că ar fi ieșit un roman mai bun. Problema este că, pe măsură ce înaintezi în lectură, ai senzația că, în ciuda faptului că ți se desfășoară pe ecranul minții scene cu un dramatism mai mult sau mai puțin moderat, „cioburile” textuale nu reușesc să recompună întregul.

Fragmentele par că nu se încheagă, contactele care ar trebui să asigure circulația fluxului electric textual nu anclanșează, ceva nu cuplează la timp, astfel încât întregul îți dă impresia de oarecare dezordine, de joc lego în care piesele nu sunt puse chiar la locul lor, deși rezultatul nu este unul chiar de neglijat.

Axul narativ este susținut de povestea inocentă de dragoste dintre Papa (Alice Frank) și Otto Bruckner, care sunt separați dramatic la începutul anului 1945 în timpul deportării sașilor în Siberia. Papa și sora ei, Sissi (Judith Frank) scapă în ultimul moment din „trenul groazei” datorită manevrelor disperate ale tatălui lor, Karl Frank, care a făcut tot posibilul, folosindu-se inclusiv de mită, pentru a-și scăpa fetele de infernul gulagului.

Otto însă nu a fost la fel de norocos. Ajuns la Stalino, este nevoit să muncească în mină și să se adapteze condițiilor inumane. Lipsa hranei, a igienei, a celor mai elementare norme de etică a muncii, nu-l abrutizează însă, dovadă stând scrisorile pe care i le trimite lui Papa. În acest punct lucrurile nu se așază prea bine, nu „anclanșează”, așa cum spuneam mai sus, deoarece limbajul este pe alocuri forțat, nefiresc pentru un om aflat într-un asemenea stres emoțional.

Scrisorile lui Otto sunt parcă prea trase la temă, par relatări banale ale iubitului plecat la cătănie care îi scrie fetei rămase acasă ce-a mai făcut prin cazarmă, cum au fost puși, el și camarazii lui, la diferite munci, cum a fost obligat să se adapteze ca să supraviețuiască și așa mai departe.

Textul respectiv nu întreține focul tensiunii de ansamblu, pare rupt de realitatea tragică prin care membrii acestei comunități ostracizate de autoritățile comuniste au trecut cu adevărat. Mai mult decât atât, scena în care Otto recită un poem de Ilarie Voronca la un fel de serbare a lagărului, unde au fost invitate și „oficialitățile” sovietice, este complet neverosimilă. Nu spun, poate că e inspirată de un fapt real, însă pe mine, ca cititor, nu m-a convins.

Sigur, ideea aducerii în față a unui poem de Ilarie Voronca, mai ales că acesta conține un mesaj emoționant, este înduioșătoare și creează cumva, în acel infern, o oază de umanitate. Problema este că Otto își păstrează cu încăpățânare această umanitate și în scrisori, lucru care ar trebui să-l transforme cumva într-un martir. Otto însă nu este un martir, ci un om obișnuit. Faptul că-și camuflează suferința, că afișează un fel de resemnare mută, e firesc până la un punct. Implicarea lui într-un episod dramatic, în urma căruia se alege cu o infirmitate pe viață, denotă tensiunea interioară reală pe care el o trăia. Problema este că eu, cititorul, aflu asta doar în momentul culminant. Până atunci, sufletul lui Otto era doar o apă liniștită și, așa cum spuneam, resemnată. O apă cu meandrele ei, firește.

Există, în toată această fragmentare a romanului, mai multe linii narative, așa cum e normal într-o astfel de construcție romanescă. Printre rânduri se întrevede, într-adevăr, emoția provocată de „suferința înaintașilor”, este evident că autoarea se străduiește să transmită această emoție, dar și mai evident este că aceasta ajunge la cititor cumva estompată, ca un sunet printr-un zid de vată. Dacă tot am pomenit de O zi din viața lui Ivan Denisovici, poate că ar fi fost de preferat acel tip de dramatism mocnit, care nu iese neapărat în evidență, fiindcă dacă stăm să ne gândim bine, în acea zi petrecută de Ivan Denisovici în lagăr nu se întâmplă ceva diferit față de celelalte zile din cei zece ani în care a fost încarcerat.

Numai că, atunci când Soljenițîn te lovește la final cu celebra frază „A trecut o zi fără necazuri, aproape fericită”, trăiești o revelație. Simți, pe pielea ta, toată suferința acelui om nevinovat care se bucură că a mai trăit încă o zi din cele trei mii șase sute cincizeci și trei din termenul de condamnare. În romanul Marianei Gorczyca, din păcate, nu se întâmplă asta.

Roman secvențial, fragmentat, cu capitole unite de cusături factuale aflate mai mult sau mai puțin la vedere, Dincoace și dincolo de tunel. 1945 este un întreg compus din aceste alăturări textuale, însă ligaturile nu sunt întotdeauna reușite. Limbajul nu ajută nici el la corectarea acestui minus, fiindcă este pe alocuri artificial, nefiresc ca într-o piesă de teatru în care dialogul pare „făcut”, iar actorii declamă de parcă ar citi de pe un proces verbal. Din păcate, „procesul-verbal” nu înlocuiește dialogul viu, pe care îl găsim, totuși, pe alocuri, tot secvențial, în excursia pe care Karl Frank o face cu prietenii săi pe munte sau în alte ipostaze.

Totuși, chiar și în această excursie, unele discursuri sunt prea lungi, chiar dacă personajul povestește și, în principiu, n-ar avea de ce să fie întrerupt. Aș risca să afirm că, cu cât ar fi fost întrerupt mai des, cu atât ar fi fost mai autentic. Nu mai pun la socoteală că, pe alocuri, exprimarea este neconvingătoare și presărată cu prețiozități inutile.

Nu vreau să fiu înțeles greșit. Dincoace și dincolo de tunel. 1945 nu este un roman nereușit. Dimpotrivă, e scris bine și ridică la fileu o problematică foarte sensibilă. Dar de ce doar atât? Aș fi vrut să spun că este un roman extraordinar, care m-a răvășit, care mi-a livrat istorii necunoscute sau abia bănuite despre suferințele sașilor după cel de-al doilea război mondial. Cazul Herta Muller, să zicem, este deja celebru. Putem însă, fie și la nivel stilistic, să riscăm o comparație? Eu zic că, din păcate, nu putem face asta.  

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment