Deși de-o seamă cu poeți care au început să publice în ultimul deceniu al secolului trecut, unii mai productivi (ca Ruxandra Cesereanu sau Robert Șerban), alții mai curând reținuți, cu discurs esențializat (Irina Nechit, Iulian Fruntașu), Brîndușa Palade a debutat după 2010, deodată cu poeții ultimei promoții, scoțând în ultimii cinci ani trei volume de poezie care n-au avut cine știe ce ecouri: Pustietatea aprinsă (2014), Înapoi în taverna cu îngeri (2016) și recenta Enceliada (2018), cea din urmă apărută la editura clujeană Limes.

Această situație este explicabilă prin plasarea excentrică a poetei în câmpul literar al prezentului: nu doar prin scriitura sa, pe care Sebastian Reichmann o considera la debut (și pe drept cuvânt) „inclasabilă”, ci și fiindcă Brîndușa Palade vine (profesional și vocațional) dintr-o zonă în care poezia e privită cel mai adesea ca un discurs straniu și greu localizabil cultural (căci, se știe, nu mai are de câteva decenii pedigree-ul și penajul ostentativ al „culturii înalte”), dacă nu e respinsă din start ca o îndeletnicire superfluă.

            Doctor în filozofie la București și profesor la SNSPA, unde predă etică politică, autoare a mai bine de zece cărți de eseistică și notabile contribuții academice (de la Amurgul Leviathanului: Supraviețuire și libertate în comunism, 2000, până la Adevărul lui Alcibiade. Despre adevăr, iubire și fragilitate umană în filozofia greacă, 2011), Brîndușa Palade este, așadar, o cercetătoare și un scholar pentru care s-ar putea crede că poezia e o supapă sau un violon d’Ingres. Însă volumul de poezie Enceliada contrazice o asemenea lejeră prejudecată.

            Poezia Brândușei Palade este livrescă fără ca asta să sufoce fluxul poetic, e inventivă și dinamică imagistic și, chiar dacă are o tendință irepresibilă spre manieră și prețiozitate și cu toate că e uneori sentențioasă în exces, nu are stridențe supărătoare, ține la lectură, invitându-și cititorul în tot felul de teritorii pe care le tensionează printr-un influx cultural care amestecă geografia, istoria, mitologia și basmul (tratat cu un fel de ironie british, ca în „Jungla din afară de ieri”) și astfel discursul său nu rămâne literă moartă. Poezia aceasta, înrudită, din punctul acesta de vedere, mai degrabă cu a câtorva poeți culturali și calculați care au debutat în anii ’70 (citind-o, îmi vine în minte în primul rând Grete Tartler) decât cu a congenerilor săi mai tranzitivi și mai dezinhibați, are suflu și impune o prezență de luat în seamă.

Cântecele unui soare mai bun (I)

Ziceam că de acum încolo liniștea
pragul de pe munte în jos
degetele unui corp ceresc
în sărbătoare doar păsări clopotnița înfundată
ciao bella città
pasiuni înghesuite
aici cad ghinde murmură portocale iar
păsări șoapte în frunze
comedia terestră cu totul altfel
soarele pitic dansul etanș pe mare
coliba tace sub stejari fără dubluri și uși
aripi reale departe un cocoș asurzit
terasa ca o strapontină fața mării mitologice
altă ghindă în alfabetul morse
emisfera vie a furnicii nimfe
degenerate ascut coasta
încet piticul lasă lumina unui soare mai bun
ca o banalitate imposibilă.

Jungla din afară de ieri

Gata cu telenovela
striga copila în basmul de pe strada berzei somând
vulpea cu scufița roșie (baticul cu buline albe era annual
refolosit în luna martie)

înainte să meargă la colegiul sfintei Maria de winchester
cu culorile navigabile ale regelui gustav petrecea
nopți greoaie îmbibate de ură de sine imaginația
furată de șacali

nu gusta nici oul de la micul dejun fără o adversitate sau două
fabrica de vizavi și coclaurii se transformaseră în exil
prezicătoarele de la jena o vizitau o dată pe săptămână

făcea primii pași înainte cu genuflexiuni pe coridor
amantul babalâc se revelase între timp ca lupul din basm
vulpea emigrase în constelația lirei mânca
fursecuri cu amici exotici făcându-le
confesiuni din perspectiva urechii

lupul nu-și vindea sufletul continua să joace rolul lui javier
în fiecare seară își țuguia buzele cu cravata mirosind
a adelaida și o carte de la margareta în tangaj

în curtea din pantă era instaurată liniștea
când începea filmul găinile dormitau
vulpea avea voie să nu se mai joace copila ațipea greu de pe timpul
lui nero n-o mai alinta nimeni umbla toată ziua pe dealuri
uzate coridorul creștea păpușa ei avea un trusou omniprezent

vara era răzleață urca în pădure pe mai multe poteci zvâcnea
totuși primordială după fuga lui nero nimeni din afara acestei istorii n-o mai

adulmeca cu excepția lupului care era oricum mecanic
la jena băteau deja clopotele pentru trecătorii oarecum odihniți.

Exilul singur

se mișcă planeta toți au trăit în zbor
la mezanin a înflorit liliacul surghiunit
deșertul cu diamante pe orbita
lemnului are o identitate falsă
de când moartea la izvoare
ard lămpile lui venus pe dinafară
trecutul dat la fier ruginit țigări
enorme în cerul gurii holocenul
renaște lumea în zbor la ușă.

din Enceliada (Limes, 2018)

Foto Brîndușa Palade: https://antoneseiliviu.wordpress.com/2019/09/03/brindusa-palade-orasul-fara-muritori/

Claudiu Komartin
Author

Claudiu Komartin, poet, publicist, fondator al Casei de Editură Max Blecher, redactor-șef al publicației semestriale „Poesis internațional” și coordonator al Clubului de lectură Institutul Blecher

1 Comment

  1. Felicitări, Claudiu, Un articol excelent despre o poetă foarte bună ocolită îndeobște de critici. E drept că, vorba lui Sebastian, e și inclasabikă!

Write A Comment