Îmi amintesc că pe vremea când eram copil aveam în bibliotecă un volum destul de gros, de aproape 400 de pagini (nu-mi plăceau deloc cărțile groase), pe care l-am tot dat de colo-colo până când într-o bună zi a dispărut. Nu l-am regretat prea mult, însă cu toate astea am reținut foarte clar cum arăta coperta: chipul stilizat, cu tușe groase, al unui copil, desenat atât peste jumătatea de jos – pe un fond de culoarea oului de rață, care imita probabil o câmpie, un drum șerpuit la capătul căruia erau trei copaci miniaturali ca niște lumânări, probabil chiparoși – iar în cealaltă jumătate, pe un fond incert, de un galben murdar, care ar fi trebuit să fie cerul, scria: „Pavel Cîmpeanu – Jurjac”. În marginea de jos a copertei era trecut un enunț lămuritor: „Enescu copil”.

Nu știam atunci cine este Enescu, însă curiozitatea m-a îndemnat să mă întreb ce însemna acel misterios „Jurjac”. Nu mi-am bătut capul foarte mult ca să aflu (recunosc că subiectul nu m-a interesat, fiindcă pe atunci eram mai degrabă captivat de aventurile lui d’Artagnan și ale contelui de Monte-Cristo), așa că n-am aflat răspunsul la acea întrebare. N-am citit cartea nici în ziua de azi, deși aș fi putut lesne să fac rost de ea, măcar din curiozitate, în timpul numeroaselor mele drumuri pe la anticariate.

Am aflat recent, într-un final, după vreo 50 de ani, sensul acelui prenume de alint, din biografia romanțată scrisă de Dan Coman, „Enescu. Caiete de repetiții”, apărută în toamna anului trecut la Editura Polirom într-o serie de succes care mai cuprinde încă trei volume și care, probabil, va continua. Ei bine, am aflat că era pronunția prescurtată, neaoșă, a prenumelor franțuzești alăturate Georges-Jacques. De aici vine numele de alint al lui Enescu.

Odată lucrul ăsta lămurit, am intrat serios în subiect, de parcă micul amănunt constituise un obstacol de netrecut. Înainte însă de a mă referi strict la carte și la subiectul ei, trebuie să fac un mic intro cu referire la autorul ei. Dan Coman este un scriitor proteic, fără ca asta să-i afecteze însă calitatea scriiturii sau consistența mesajului pe care vrea să-l transmită mai departe. Nu e un frivol care vânează succesul, nu acesta fiind scopul pentru care s-a apucat de scris.

Dimpotrivă, sunt convins că succesul a venit pe fondul dat de valoarea per se a scrisului său, ca o consecință firească și nu ca urmare a unui act ostentativ, așa cum se mai întâmplă la alți scriitori care, în momentul în care simt că nu mai sunt cuplați la atenția cititorilor – și implicit la succes – fac orice ca să atragă atenția și să corecteze, astfel, „nerecunoștința” fanilor.

La Dan Coman valoarea a venit la pachet cu talentul și cu modestia, precum și cu conștientizarea, discretă, a acestei valori. De aceea n-a fost pentru mine o surpriză să aflu că a fost ales de Editura Polirom să scrie această „biografie romanțată”. Am văzut, de la bun început, cel puțin la nivel ontologic – păstrând, firește, proporțiile – că autorul are câteva puncte comune cu subiectul biografiei.

Pornind de la aceste date succinte, merg mai departe cu presupunerile spunând că sunt convins că Dan Coman s-a simțit ca peștele în apă din momentul în care a preluat acest subiect și a început să-l pună pe hârtie. Trecut prin filtrul propriilor sensibilități, volumul „Enescu. Caiete de repetiții” pare mai mult decât biografia romanțată a celebrului compozitor. Aș risca să afirm că în substanța cărții au fost strecurate numeroase elemente ale acestei sensibilități, care au sfârșit prin a se topi în densa masă biografică (viața lui Enescu a fost comprimată în doar 200 de pagini) dându-i, nu de puține ori, o coloratură poetică.

Dan Coman a șters în acest fel granițele dintre „biografic” și „romanțat” inoculând în corpusul cărții exact acea doză de poeticitate care a nuanțat discursul tehnic și a diluat edulcorările ieftine. Așa cum am mai spus în altă parte, poeticul s-a îmbinat cu prozasticul, eliminând, astfel, neajunsurile zonei ceva mai tehnice și livrând, în cele din urmă, un volum echilibrat, cu multe porțiuni seducătoare & emoționante.

În diferitele etape ale dezvoltării sale somatice & artistice, Enescu-cel-din-carte capătă consistența unui om realmente viu, cu umorile lui, cu ambițiile, traumele, senzațiile, bucuriile, fericirile, îndoielile și dezamăgirile care l-au însoțit de-a lungul existenței. Cred că este principalul atu al cărții, iar meritul îi aparține în totalitate lui Dan Coman, un scriitor ajuns, iată, la o deplină maturitate artistică.

Ar fi fost probabil o greșeală să existe o delimitare între „tehnic” și „poetic” sau, dacă vreți, între „biografic” și „romanțat”. Cred că Dan Coman a știut asta de la bun început. Folosindu-se de formația sa inițială de poet, precum și de mâna deja formată a prozatorului, a reușit să efaseze aceste granițe și să ne dea o carte cu tonalități (ca să mă mențin în proximitatea subiectului) pe alocuri entuziasmante.

Sigur, veți spune probabil că nu e cazul să vorbim prea mult despre Dan Coman, fiindcă nu el este subiectul aici și că ar trebui să fie doar un simplu mijlocitor, vocea narativă, povestitorul din off, a cărui prezență nu ar trebui să se facă simțită prea mult. De altfel, nici nu se întâmplă asta. Așa cum spuneam, Dan Coman păstrează distanța și nu încearcă deloc să rupă linia fină a discreției și a modestiei în favoarea unei prezențe ceva mai zgomotoase.

Se folosește, în schimb, din instinct, de propriile mijloace poetice de expresie, rezultatul fiind, repet, pe alocuri de-a dreptul încântător. Vocea din off, deși discretă, sfârșește prin a fi la fel de seducătoare ca produsul final, stilul poetic potrivindu-se mănușă atât cu epoca evocată, cât și cu viața, aspirațiile, bucuriile, neîmplinirile, succesele, dezamăgirile și, nota bene, cu mitul lăsat în urmă de muzicianul George Enescu.

N-a fost nevoie de artificii, de combinații adictive sau de capcane textuale (ori stilistice) ca să te lași în voia Poveștii și să trăiești live toate emoțiile aspirantului Jurjac sau spectacolul grandorii marelui Enescu. N-a fost nevoie fiindcă ești atras imediat în turbionul poetico-narativ, fluxul biografic captându-ți literalmente atenția și dându-ți senzația, așa cum am mai afirmat, că Enescu se află lângă tine, că printr-un procedeu miraculos a fost readus la viață în diferitele ipostaze ale evoluției sale umane și artistice.

Ai senzația că ar fi suficientă doar o bătaie ușoară pe umăr ca să-l faci atent și să-i spui, copleștit de emoție: „Domnule Enescu, dați-mi voie să vă mărturisesc că sunt un mare admirator al muzicii dumneavoastră!” Acesta este efectul Dan Coman asupra cititorilor săi, iar totul este posibil prin intermediul cărții și prin faptul că tratează subiectul cu naturalețe, reușind de multe ori chiar să se substituie vocii marelui compozitor. Vocea din off și vocea lui Enescu devin, în aceste puncte de convergență, una singură, iar rezultatul este spectaculos.

Însă meritul cel mai mare este acela că Dan Coman a preluat un subiect cu potențial, dar redus în limitele unei „biografii romanțate”, și l-a transformat într-un veritabil roman. Nu știu dacă și-a propus asta in the first place, însă totuși, chiar și așa, să zicem instinctiv, a reușit să o facă. De acest lucru nu sunt capabili, cred, decât scriitorii pursânge. Citiți „Enescu. Caiete de repetiții” și veți avea, poate, ocazia să-mi dați dreptate.

Foto credit Dan Coman: Alexandru Vakulovski

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.