„Grădina de sticlă” este al doilea roman al Tatianei Țîbuleac, apărut la interval de doar un an, la aceeași prestigioasă editură Cartier, după spectaculosul debut din 2017 cu „Vara în care mama a avut ochii verzi”. Lucrul care mi s-a părut deopotrivă interesant și îmbucurător când am început să citesc cartea a fost acela că autoarea n-a redus cu niciun grad temperatura estetică din primul ei roman, cu toate că temele alese au fost întru câtva diferite. Fără să dea impresia că vrea să gestioneze în vreun fel succesul de după „Vara în care mama a avut ochii verzi” mergând pe aceeași linie textuală, autoarea s-a lansat cu dezinvoltură și curaj în aventura unei abordări noi, în urmă căreia a obținut rezultate cel puțin la fel de remarcabile. E un pariu câștigat, fiindcă riscul unei diluări a mesajului era destul de ridicat, în condițiile în care este cunoscut faptul că o apariție editorială la scurtă distanță față de cartea precedentă poate semăna cu o grabă nejustificată și o încercare de a întări impresia favorabilă inițială.

Nu a fost și cazul Tatianei Țîbuleac, deoarece scriitoarea nu numai că a confirmat așteptările, ci și-a consolidat poziția câștigată anterior. „Grădina de sticlă”, pe lângă că perpetuează aceleași esențe ale unei poetici speciale, demonstrează că Tatiana își poate păstra suflul narativ și pe o desfășurare textuală ceva mai laxă (are aproape dublul paginilor primului roman). Mai mult decât atât, în ciuda însușirii tehnicii baleiajului trecut-prezent, uzitată și răs-uzitată în proza universală, Tatiana Țîbuleac reușește cumva, prin mijloace proprii, să evacueze parazitul clișeistic și să îmbibe materia textuală cu suficientă poezie încât să creeze intarsii de autenticitate care surprind și încântă.

Nu întâmplător „Grădina de sticlă” se află în topul vânzărilor editurii Cartier. Mărturisesc că, după ce am cumpărat ambele romane și am citit „Vara în care mama a avut ochii verzi”, am fost aproape convins că „Grădina de sticlă” nu va putea ține ștacheta estetică la fel de sus. Mă bucur că m-am înșelat. Povestea Lastocikăi, o fetiță adoptată de la orfelinat, prin mijloace nu tocmai ortodoxe, de o femeie cu sensibilități materne suspendate, poate îndoi fierul oricărei îndoieli inițiale și căpăta dimensiuni emoționale apropiate de istoriile personajelor deja intrate în legendă ale lui Dickens. „Grădina de sticlă” este un roman al creșterii și al formării într-un mediu ostil și ostracizant, în care educația se face sub amenințarea bătăii și a „triunghiului” (arătătorul încovrigat și ciocănitor, folosit ca instrument de tortură) care lovește sistematic țeasta inocentă a Lastocikăi.

Tamara Pavlovna este personajul negativ prin excelență, deși excesele ei maniacale (strânsul sticlelor fiind o modalitate ingenioasă de „îmbogățire” în vremea totalitarismului, când însăși noțiunea de bogăție era absurdă) o fac să eșueze în cele din urmă în decrepitudine și nebunie. La limită, asistăm la o bizară manifestare a sindromului Munchausen: mereu cu pretextul „facerii de bine” agățat ca un breloc imaginar de urzeala discursului educativ și în egală măsură traumatizant, Tamara Pavlovna o exploatează la propriu pe Lastocika punând-o să care plasele cu sticle adunate de prin tot orașul. Scăpată de regimul claustrant al orfelinatului, Lastocika nu scapă însă și de umilință. Dimpotrivă, iluzia libertății este spulberată curând de regimul draconic la care o supune Tamara Pavlovna.

Pe acest fond apar personajele funambulești care merg umăr la umăr alături de Lastocika în veritabilul bildungsroman al Tatianei Țîbuleac. E un adevărat teatru de paiațe, o desfășurare carnavalescă de caractere de o complexitate și de o diversitate întâlnită, poate, doar în teatrul lui Caragiale. Mereu se simte însă, ca o peliculă, pe deasupra chipurilor acestor personaje foarte bine individualizate, ceea ce se poate numi masca tragicului. Ele ne arată în primul rând spectacolul lumii aflate în plină destrămare. Toți privesc acest spectacol resemnați și neputincioși. Sunt ratați, gălăgioși, tandri, suferinzi, bătrâni, tineri, o adunătură pestriță peste care mai suflă încă vântul blând al unei umanități cu resurse nebănuite. Zahar Antonovici, veteranul cu pieptul încărcat de medalii și buzunarele pline cu bomboane, Șurocika cea mereu suferindă, cu picioarele ei invadate de ulcerații, Katia cea rafinată, „curva cu prețul mare”, Raia speculanta, Tonea cea frumoasă, Polcovnicul cu grădina lui de trandafiri, prietenele Maricica și Oxanka, Volodâmâr cel uricios sau Pavlik cel fără un ochi… Toată această bizară adunătură seamănă cu o menajerie umană strânsă laolaltă în lumea mizeră a cartierului, a blocurilor comuniste, a deriziunii, violenței și spaimelor recurente.

Existența aceasta la comun nu presupune însă și o uniformizare a caracterelor. Tatiana Țîbuleac s-a priceput încă o dată să aducă la un numitor comun personaje aparent incompatibile. Marea problemă, limbajul, acest conglomerat lingvistic care seamănă cu un mic Turn Babel, definește nu numai traiectoria Lastocikăi, ci și pe aceea a „tovarășilor” ei de viață. Tranziția de la moldovenească la rusă, apoi iar la moldovenească și, în fine, la română, arată în fapt confuzia unor vremuri în care spațiul vital se redimensionează trasând granițe altădată de neconceput. Perestroika și glasnost nu sunt doar teorii economice și politice, ci noi moduri de viață. În acest moment intervine, de fapt, legea naturii: cei mai puternici supraviețuiesc tranziției bulversante. Deși nu poate fi socotită întru totul o învingătoare, Lastocika are meritul de a-și fi urmat visul: acela de a deveni medic și de a avea o viață independentă. Iar când tot acest deziderat este atins pe fondul lumii în destrămare, cu valorile morale răsturnate, meritul este cu atât mai mare.

„Grădina de sticlă” este un roman foarte dens, care concentrează pe o relativ mică întindere poveștile unor oameni fără nimic neobișnuit în ei. Aceștia reușesc cumva, în final, să-și păstreze acea fărâmă de umanitate care-i pună într-o lumină favorabilă, în ciuda defectelor specifice de caracter. Poveștile includ în ele viață adevărată, cu episoade dramatice (cum ar fi, spre exemplu, moartea Maricicăi), cu iubiri destrămate, cu malversațiuni inimaginabile, cu violență, cu dramolete de cartier, cu ură, cu greutăți, cu spaime  și, una peste alta, cu acel strop de poezie care face ca lumea creată de Tatiana Țîbuleac să pară atașantă și credibilă. Tema copilului abandonat, a orfelinei condamnate la o viață marginală și violentă (prezentă, sub altă formă, și în „Spovedanie la Tanacu” al Tatianei Niculescu), nu este prezentată într-o manieră facilă, edulcorată. Dimpotrivă, Tatiana Țîbuleac a aruncat încă de la început la canal siropul diegetic și ne-a arătat, brutal, adevărata față a lucrurilor. Că a reușit să facă din asta poezie, ei bine, ăsta este, în opinia mea, marele merit al autoarei. În felul acesta, „Grădina de sticlă” duce mai departe, la un nivel superior, mesajul din „Vara în care mama a avut ochii verzi”.

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/

Join the discussion 2 Comments

  • Bookish says:

    Am citit printre rânduri recenzia pentru că sunt chiar acum cu ea pe noptieră. Până acum mi se pare la fel de bună ca Vara, scriitoarea nu se dezminte și scrie cu aceeași forță, te năucește la fel de mult printr-un limbaj poetic, în ciuda violenței și tristeții ce se desprind din text.

  • Gelu Diaconu says:

    E perfect adevărat, deși nu știu să spun deocamdată care dintre romane mi-a plăcut mai mult. Oricum, ambele sunt remarcabile și își păstrează forța, în ciuda faptului că sunt publicate (poate și scrise) la interval de doar un an unul față de celălalt.

Leave a Reply