Iulian Popa a scris o carte grozavă. În ultima vreme puține volume mi-au stârnit încă de la început admirația totală și necondiționată. Guadalajara (Humanitas, 2018, apărut în colecția Humanitas 821.135.1 coordonată de Andreea Răsuceanu) reprezintă pentru mine, cel care nu auzise nimic de acest autor, o descoperire extraordinară.

Proza lui Iulian Popa îmi aduce aminte, subsecvent, de romanele de început ale lui Cătălin Dorian Florescu, pe care le-am admirat în egală măsură. Am regăsit aici aceeași propensiune către un realism cu intarsii de fantast, același limbaj dualist ca mod de comunicare într-o lume brută, materială și materialistă, suficient de spiritualizată însă ca să poată provoca emoții intense.

Lucrul care mi s-a părut cel mai interesant la scrisul lui Iulian Popa a fost simplitatea mijloacelor narative, pe trunchiul textual cățărându-se, abia simțit & văzut, plăntuțe de fantast care stârnesc difuze melancolii, aburi fantasmatici ai unor (parcă) realități paralele, mișcări subtil ironice ale unor personaje la fel de misterioase, dar reale, înviate din morți sau reapărute, după o grămadă de ani, în preajma localului „Guadalajara”, care pe vremuri fusese o faimoasă consignație.

Îmi este greu să-mi stăpânesc mulțimea de superlative care-mi vin în minte în timp ce scriu acest text. Aș putea fi suspectat de o prea mare subiectivitate, deși, așa cum am spus, nu știam nimic despre autor până să-mi pice în mâini această carte. Dar cum aș putea scrie altfel, din moment ce încă de la prima povestire, Amar, am avut entuziasmul pe care-l ai în fața unei revelații?

Iulian Popa "Guadalajara"
Iulian Popa “Guadalajara”

Există riscul ca altora să nu le placă Guadalajara, sau să o considere, la limită, o carte slăbuță. E firesc, până la un punct, să nu ne placă tuturor aceleași lucruri. Dar eu risc și merg pe mâna lui Iulian Popa și afirm încă o dată că proza lui este scrisă bine, materia textuală este fluidă & bine structurată, dialogurile credibile & vii, iar tensiunea narativă foarte bine dozată.

Fiecare dintre cele 22 de proze scurte este un roman per se sau, ca să fiu un pic mai obiectiv, conține elemente pentru un scenariu de scurtmetraj. Sunt secvențe ca de vis, în care un personaj sau mai multe trebuie să trăiască, scurt și intens, o anumită întâmplare. Punctele de observație ale autorului – discret atât cât să nu supere prin intervențiile lui „regizorale”, însă suficient de prezent încât să nu dea senzația că în spatele camerei de filmat nu se află nimeni – sunt stabilite inteligent și eficace.

Există, de altfel, o simbioză perfectă între greutatea textuală, tensiunea graduală și emoție. Încă din Amar se vede mâna sigură a prozatorului, acea combinație de concizie & stil cerută de rigorile prozei scurte. Tensiunea e dozată corect, scenele sunt decupate parcă dintr-un (a)real mai mare, iar densitatea narativă este foarte bună, lipsită de elemente corozive sau de vergeturi descriptive.

Injecțiile de stranietate par descinse direct din Kafka. Totul este real, lucrurile se desfășoară ca în orice întâmplare banală, însă există ceva care face diferența, acel gen de mister insidios care schimbă radical lucrurile și dau obișnuitului o aparență de vis. Așa se întâmplă, ca să dau doar un singur exemplu, în povestirea Rătăcire, în care avem de-a face cu un joc al închipuirilor și cu o atmosferă de vis la limita coșmarului.

Chiar și în povestirile mai „cuminți”, precum Cod galben  sau Schimb de tură, atmosfera e bine redată, senzația de real-real e la fel de accentuată, deși, așa cum spuneam, ai pe alocuri impresia că efectiv te afli în interiorul acestor scurtmetraje subtile & atașante.

Am numit, spre exemplu, „bijuterie stilistică” povestirea Dacă vrei, pune-o la loc, dintr-un motiv foarte simplu: ipostaza înfățișată este surprinsă simplu & eficient, copilul devine dintr-o dată „responsabil”, preocupat de „misiunea” lui de a păzi căruciorul de cumpărături, însă, tocmai fiindcă este doar un băiețel, îl tentează și „aventura”. Firește că cedează – câți n-am făcut-o în copilărie? sau mai bine zis, cine n-a făcut-o nu știe ce înseamnă să fii cu adevărat copil – și comite în cele din urmă o mică infracțiune pentru care i se promite un tratament în consecință.

Un joc al stranietăților găsim și în povestirea O simplă formalitate, în care aveam de-a face cu o (re)apariție fantomatic-hilară. Personajul în cauză, mortul-viu, cum l-am numit, se întoarce acasă după un periplu de câțiva ani, plin de peripeții, prin Turcia și Siria, timp în care familia l-a crezut decedat și l-a și îngropat, formal, punând în pământ un sicriu gol. Scena cu Horia plimbându-se pe bulevard, sub soarele amiezii, cu propria cruce în spate, este pur și simplu extraordinară.

Interesant, pe de altă parte, este că Iulian Popa nu se limitează la un singur registru epic. Nu știu dacă „se inspiră” este termenul corect, însă am simțit, spre exemplu, subtile influențe cortazariene în povestirea Claudia nu mai e. Avem aici practic un roman de cinci pagini – deci iarăși o densitate foarte bună – cu un joc de poker, o despărțire, dar și o plimbare prin ploaie à la Cortazar. Ce poți cere mai mult de la o proză scurtă?

Deși n-aș fi vrut să o fac, am să închei semnalând modul ingenios în care Iulian Popa reușește să îi redea carnalitatea misteriosului și fantasmaticului personaj „Titus” din povestirea care dă titlul cărții, Guadalajara. Dispărut, ca și preopinentul său Horia, în condiții destul de bizare, Titus reapare în preajma fostei sale consignații din anii nouăzeci, transformată acum într-o bombă de cartier. S-a oprit în fața localului pentru câteva momente și, după ce a văzut în interior, rezemată de un perete din fund, o cruce de lemn cu un nume pe ea, a plecat fără să-i salute pe cei care făceau parte dintr-o „adunătură de dubioși” pe care-i cunoștea foarte bine. Este finalul perfect pentru o carte excelentă. 

Foto featured credit: https://www.facebook.com/RevistadePovestiri/photos/pob.100006849720783/989469354400337/?type=3&theater

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment