Aș putea folosi, fără să exagerez sau să pic într-un discurs ditirambic, foarte multe superlative la adresa Norei Iuga. Nu știu totuși dacă ar fi bine să o fac, fiindcă aș deveni înainte de toate ridicol de redundant. Nora Iuga cumulează toate superlativele literare, așa că dacă aș spune „extraordinara Nora Iuga”, n-aș face decât să folosesc o expresie de genul „cad jos”. Nu poți cădea decât jos, nu-i așa?, iar eu probabil că aș cădea în ochii voștri foarte jos dacă m-aș gândi la Nora Iuga altfel decât ca la o mare scriitoare.
Cel mai recent roman al Norei Iuga, „Hipodrom” (Editura Polirom, 2020) o demonstrează cu asupra pe măsură. Chiar dacă „rețeta” folosită aici, cu multe ingrediente autobiografice (pare mai degrabă un volum de memorii), este întru câtva aceeași ca în romanul „Săpunul lui Leopold Bloom” (apărut în 1993 și reeditat în 2007 de Editura Polirom – Premiul Uniunii Scriitorilor din România) – deși își fixează atenția pe un alt segment existențial – în „Hipodrom” am avut surpriza de a (re)descoperi o proză realmente hipnotică.
Sau ar fi mai bine să spun: proza Norei Iuga este un vortex poetic? Poate că da. De altfel iată ce spune însăși Nora Iuga în romanul de față (vă las să descoperiți singuri unde se află pasajul): „Fac poezie, mereu fac poezie cînd vreau să vorbesc despre viața noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi.” Și adevărul este că asta face și în „Hipodrom”, iar granița dintre genuri este încă o dată ștearsă, așa cum s-a întâmplat și în „Săpunul lui Leopold Bloom” sau îndeosebi în „Lebăda cu două intrări”. Dar de fapt și în celelalte cărți care ni se prezintă drept „romane”, fiindcă Nora Iuga transformă în poezie tot ce atinge cu puterea gândului sau a inspirației.
N-am citit „Hipodrom”, cum se spune tot mai des în vremea din urmă, pe nerăsuflate. Nu este o carte care poate fi parcursă astfel. Nu mi-am putut respecta nici măcar „rația” de o sută de pagini pe zi. Asta pentru că „Hipodrom” nu se poate citi decât pe îndelete. Trebuie luat pagină cu pagină, pasaj cu pasaj, însă nu cu atenția cu care, de pildă, ai citi o carte de filozofie. La Nora Iuga lucrurile nu funcționează astfel. Ar fi indicat, de pildă, să-i citiți înainte una dintre cărțile ei de poezie. Ar fi un gest minim pentru a intra în „atmosferă”. Ar fi, poate, de asemenea, un gest igienic, fiindcă înainte de a intra în „Hipodrom” trebuie să vă „decontaminați” de realitate. Romanul Norei Iuga trebuie citit, cred, cu capul în nori, dar și cu sufletul cuplat etanș la poezie. Altminteri, nu veți face decât să mai bifați o carte și să spuneți la final: „Am citit-o și pe-asta!” Și ar fi nedrept, credeți-mă pe cuvânt.
Nora Iuga are, așadar, o extraordinară știință de a îmbina poezia, fantasticul, suprarealul (dacă îmi e permisă folosirea unui asemenea barbarism), realitatea istorică și, nu în ultimul rând, notația diaristică, cu prozasticul. De aceea îmi este atât de greu să încadrez „Hipodrom” într-un anume gen literar. Să fie poezie? Să fie roman, doar pentru că este numit generic în acest fel? Să fie jurnal? Sau poate, cum ziceam, o „carte de memorii”, o mărturisire făcută în „amurgul vieții”. Nu știu. Vă las pe voi să spuneți ce este. Stabiliți voi în ce schemă poate fi încadrată această carte.
Eu n-am s-o fac dintr-un motiv foarte simplu: este un volum neîncadrabil din punct de vedere literar. Mustește de poezie, are pagini de proză memorabile, evocă vremuri despre care noi, cei mai tineri, avem îndeobște o imagine întunecată (teribilii ani ’50 sau, cum se mai spune, „deceniul negru”) – și o face cu același talent, fiindcă observațiile, dincolo de balamalele autoreferențiale, sunt atent documentate, chiar dacă proveniența lor se bazează pe propria memorie afectivă – și, last but not least, conține pagini de corespondență (reale sau imaginare, nu contează) absolut seducătoare.
„Hipodrom” este toate acestea la un loc, de aceea mi se pare un roman inenarabil. Lăsând la o parte faptul că nu-mi place să „povestesc” o carte pe care tocmai am terminat-o de citit, în cazul de față cred că mi-ar fi foarte greu să o fac chiar dacă mi-aș impune să respect cutuma recomandată de exercițiul critic. Dar eu nu sunt critic, așa că pot să fac ce vreau. Nu mă supun niciunei reguli de acest gen și n-o să mă apuc să spun pe scurt „ce se întâmplă în roman” sau inept „ce-a vrut să spună autoarea”, fiindcă sunt convins că cel mai bun lucru pe care ar trebui să-l fac este să vă stârnesc curiozitatea, fie că ați citit sau nu până acum ceva, orice, scris de Nora Iuga.
Și am uitat să menționez și alte genuri literare unde ar putea fi încadrat „Hipodrom”: scenariu de film sau, mutatis mutandis, piesă de teatru. Este extrem de relevant, spre exemplu, episodul în care tânăra profesoară își petrece noaptea în parc alături de un student. Sunt imagini foarte cinematografice sau, dacă vreți, care s-ar putea foarte bine întâmpla pe scena unui teatru. E suficient doar să vi-i imaginați pe protagoniști în astfel de ipostaze și totul va deveni aievea. De aceea trebuie spus: viața, cu toate episoadele ei teribile, mutilante adesea, cu mutațiile ei ideologice, cu rănile ei sociale, cu derapajele ei politice, este redată de Nora Iuga în „Hipodrom” cu o candoare deopotrivă tragică și încântătoare, cu tot adaosul de cabotinism de care am amintit.
Mă voi folosi, în a doua parte a acestei încercări de vă convinge să citiți „Hipodrom”, de un mic artificiu autoreferențial. Pe vremuri am muncit într-un atelier, ca electrician. Nu e un secret, am mai spus-o și cu altă ocazie. Se întâmpla uneori ca oamenilor să li se strice casetofoanele pe care dăduseră mulți bani. Dacă li se ardea transformatorul, trebuia rebobinat, întrucât nu existau piese de schimb. Pentru asta aveam o mașină de bobinat manuală, numai că era o problemă.
Sârma de cupru cu care trebuia rebobinat transformatorul era subțire ca firul de păr. Pe urmă, carcasa trebuia fixată pe o tijă a mașinii de bobinat. Mecanismul era însă atât de grosolan încât la cea mai mică accelerare a procesului de bobinare sârma se putea rupe. De aceea, mulți colegi de-ai mei nu se băgau la așa ceva. Eu mi-am improvizat însă propria mașină de bobinat: mi-am fixat carcasa transformatorului pe degetul mic al mâinii drepte, iar cu mâna stângă derulam firul, spiră cu spiră. La final aproape că nu-mi mai simțeam mâna dreaptă, iar degetul pe care fixasem carcasa era vânăt.
Ei bine, firul poveștii din „Hipodrom” este la fel de subțire ca firul de cupru cu care bobinam acele transformatoare liliputane, iar mașinăria narativă a Norei Iuga este atât de bine calibrată, de bine unsă și de sensibilă încât de la un capăt la celălalt al romanului reușește incredibila performanță de a nu rupe acel fir niciodată. Instrumentul cu care Nora Iuga bobinează transformatorul autoreferențial are senzori atât de subtili & sensibili încât povestea – adică transformarea realității trăite în confesiune și scenariu narativ – se derulează fără nicio „ruptură”, în ciuda succesivelor fragmentări la care este supusă cartea.
Indiferent că se desfășoară la o viteză care-l face aproape invizibil sau la una ceva mai domoală, firul poveștii e mereu acolo, manevrat cu grijă, cu abilitate, cu acribie, cu talent și – de ce nu? – cu geniu de una dintre cele mai importante scriitoare pe care le avem la ora actuală. Iar în punctul ăsta merită să deschid un subiect care, într-un fel sau altul, apare sporadic și în „Hipodrom”: faptul că relația Nora Iuga – Premiul Nobel pentru Literatură este una aproape inexistentă ne arată încă o dată că nu trăim într-o lume literară care acționează cu dreaptă măsură.
Nu știu dacă „Hipodrom” este cartea care ar trebui să o propulseze pe Nora Iuga pe lista pretendenților la Nobel. Cred, mai degrabă, că toată opera ei vorbește în acest sens. Este, orice s-ar spune, inexplicabil de ce Nora Iuga nu s-a aflat mai de mult în vizorul Academiei Suedeze. Nu știu de ce s-a întâmplat asta și, în naivitatea mea, încă mai cred că opera literară ar trebui să fie singurul certificat de valoare pentru ca un scriitor să acceadă pe lista pretendenților la prestigiosul premiu.
Să ne amintim că Doris Lessing a luat Nobelul la 88 de ani. De ce nu ar putea Nora Iuga să-l ia la 90 de ani? Doar pentru că este din România, o țară cu o „cultură mică”? Sintagma asta, pe lângă că este rostogolită din perioada interbelică, mi se pare totuși jignitoare. Cum să fim o cultură mică de vreme ce avem aici, la noi acasă, scriitori minunați precum Nora Iuga, Angela Marinescu, Ileana Mălăncioiu, Constantin Abăluță sau Mircea Cărtărescu? Îmi scapă mie ceva? Poate. Dar știu, în același timp, că undeva, în cercurile înalte, mecanismele nu funcționează corect.
Putem vorbi, de asemenea, și de o vină colectivă care pornește de la noi, de aici, de acasă. Să ne amintim câte lacrimi de crocodil s-au vărsat în 2009, când Herta Müller a luat Nobelul. Ar fi putut fi „al nostru”, cum am tot auzit – deși Nobelul este al Hertei Müller, nu al altcuiva – însă s-a dat vina pe samavolniciile comise de comuniști. De acord, dar totuși nu pot să nu mă întreb, deși chestia asta s-ar putea să enerveze pe mulți: ce are Herta Müller și nu are Nora Iuga? Eu cred că, în punctul ăsta, Nora Iuga este o scriitoare mai valoroasă și ar trebui să-i privim întreaga operă ca atare.
Dacă Academia Suedeză are, în sensul ăsta, ochelari de cal, ar trebui să se facă ceva aici, în România. Numai că, din nefericire, dacă revenim cu picioarele pe pământ și ne uităm cu coada ochiului înspre Ministerul Culturii, ne liniștim definitiv. Din păcate, pentru Nora Iuga nu mai există nici măcar șansa de a emigra în Germania, fie și simbolic. Doar în acest fel șansele ei ar crește exponențial. Așa că, încă o dată, trebuie să trăim cu întrebarea „cum ar fi fost dacă?” și să-i citim cărțile.
E singura modalitate prin care ne putem demonstra dragostea și atașamentul față de o scriitoare care spune, la un moment dat: „Sînt supărată pe lume, eu, care nu mă supăr niciodată pe nimeni”. Noi, „lumea”, citindu-i cărțile, am putea-o convinge să-și retragă supărarea și să o facem să înțeleagă un fapt cât se poate de simplu: cu Nobel sau fără, Nora Iuga este, în inimile noastre, o mare scriitoare. Iar genul ăsta de recunoaștere contează uneori mai mult decât orice distincție, acordată adesea arbitrar, la nivel național sau internațional.
Sursa foto Nora Iuga: https://www.bookaholic.ro/biblioteca-de-scriitor-nora-iuga.html
