Privesc o hartă stilizată a Bucureștiului de pe la 1750 și încerc încă o dată nostalgia după vremuri și locuri, pierdute pentru totdeauna, în care parcă am fost aievea și unde am senzația că mi-am petrecut un fel de copilărie prenatală. Iată, undeva în nord-estul orașului de atunci, Lacul Dura Neguțătorul cu forma lui de bășică de pește, despre care Colonelul Popescu-Lumină ne spune, referindu-se la viitoarea Grădină Cișmigiu, „că era cunoscută sub numele de grădina și balta negustorului Dura; încă din vremuri era știută; avea o întindere mult mai mare ca azi, până în valea Sărindarului. (…) Balta se întindea și până în drumul Gorganilor și al Cotrocenilor, iar cine voia să meargă în aceste direcții era nevoit să treacă lacul cu luntrea. Toată balta era împrejmuită cu trestie, păpuriș, sălcii, așa că trecătorul abia se putea strecura prin această podoabă dumnezeiască.”
Nu știu cât era sau nu o „podoabă dumnezeiască” – ai zice mai degrabă că nu, judecând după duhul păgân care sălășluiește peste aceste ape în povestea Doinei Ruști din romanul „Homeric” (Polirom, 2019) – dar, în orice caz, iscodind cu privirea harta mai sus pomenită pot să-mi dau seama, măcar imaginându-mi, că era lucru destul de complicat pentru un necunoscător al locurilor să încerce să treacă fără călăuză prin această zonă sălbatică în care se te puteai întâlni cu tot felul de dihănii mai mult sau mai puțin fantastice.
Un mic afluent al Dâmboviței, care pornea din balta negustorului Dura, separa Podul de Pământ și Gorganii de mahalaua Popii Sterpu, devenită mai apoi Brezoianu. Și mai la nord-est era mahalaua Schitu Măgureanu, iar peste Dâmbovița erau înlănțuite, ca mărgelele pe ață, mahalalele Izvor, Mihai Vodă și Dudescu, cea din urmă având și ea lacul ei, Dudescu, fiind mărginită la rândul ei de mahalalele Postăvari și Livedea Gospod.
Să ne înțelegem: mahalaua nu era chiar cum o percepem noi în ziua de azi. Termenul, care nu căpătase încă un înțeles peiorativ, definea în fond ideea de cartier, de comunitate, fie și marginală sau „comunitate aproape închisă”, cum ne explică istoricul Adrian Majuru, care adaugă că „rareori membrii acestor comunități părăseau spațiul cunoscut al mahalalelor pentru a se aventura în zone necunoscute ale Bucureștilor”.
Am făcut acest mic ocol pentru a delimita cumva spațiul în care Doina Ruști și-a plasat povestea din „Homeric”. Este tot Bucureștiul, dar parcă în același timp vorbim despre un areal fantast, exotic, care ține mai degrabă de non-existența acelor ținuturi magice din poveștile copilăriei despre care totuși credeam cu tărie că există. Nu știu dacă ținutul mahalalei Gorgani poate fi asimilat de acel magic și inenarabil loc marquezian numit Macondo. Poate că ar fi prea exotic pentru gusturile valahe. Nouă ne-ar plăcea să credem că acțiunea din romanul Doinei Ruști s-a petrecut aici, la doi pași de noi, pe lângă Grădina Cișmigiu și prin Cotroceni, pe lângă Podul Izvor sau în apropiere de legendara stradă Brezoianu, al cărei patron spiritual (și patronimic), dacă-l pot numi așa, s-a pierdut în fumul legendelor vechilor București.
Dar să ieșim din rigidele delimitări geografice și să încercăm să intrăm, cu voința ușor moleșită de duhurile apelor și de „misterele Bucureștilor”, în ceea ce aș putea numi ca fiind un basm cu puternice rădăcini în real (dar oare nu toate sunt așa?). Narațiunea Doinei Ruști este una domoală, falacioasă, parcă șoptită de o voce narativă care nu-și arată adevărata înfățișare decât spre final. Modul fragmentat, episodic, în care avansează acest basm fanariot (am îndrăznit, totuși, să-l numesc așa), te silește la reveniri, la întreruperi, la mirări sapiențiale, la reevaluări, pentru ca în cele din urmă, cu toată atenția distrasă de imaterialitatea fumului narativ, să te recunoști învins și să-ți pui întrebarea: unde mi-a fost capul până acum?
Și, în acest fel, pentru a-ți reîmprospăta memoria, reiei unele pagini de pe la începutul cărții, sau de pe la mijloc și tot așa, fiindcă nu mai ai răbdare, vrei să știi neapărat cine îți șoptește în ureche povestea, să prinzi în chingile auditive interne această voce la fel de înșelătoare și de imaterială ca negura de pe lacul lui Dura neguțătorul sau din misterioasa pădure Cotroceni. Vă spun încă de pe acum: nu încercați asta, pentru că nu veți reuși decât dacă veți parcurge cartea până la capăt.
Nu avem parte nicicum de o fentă narativă în genul celebrei „puști a lui Cehov” sau de mai știu eu ce astfel de tehnici. Abia la final am realizat cât de bine și-a cunoscut Doina Ruști subiectul înainte de a-l pune pe hârtie. Cel puțin pentru mine este evident că n-a fost vorba de o progresie borgesiană a narațiunii, în genul „scrie cum îți vine”, sau de binecunoscutul marș foiletonistic dostoievskian, în care continuarea capitolului precedent era o chestiune de inspirație de moment. Dimpotrivă, Doina Ruști a cunoscut foarte bine de la început structura poveștii, personajele, vocea narativă, distorsiunile istorice (care plasează acțiunea în atemporal și în temporal deopotrivă, fiindcă știm că totul se desfășoară în vremea domnitorilor fanarioți, dar nu știm precis când) sau înlănțuirea faptelor.
Ce avem, în fond? Povestea de dragoste dintre Despina Băleanu – o bastardă căreia mama ei, Mușa, i-a dat naștere ca urmare a unei iubiri vinovate cu enigmaticul și înțeleptul Mărin cafegiul – și Pantelimon Iorga – „zugravul”-pictor aflat într-un fel de criză a vârstei mijlocii, care își lasă casa, nevasta și copiii pentru o femeie instabilă emoțional și completamente imprevizibilă. O iubire furtivă, care nu scapă ochiului vigilent al mahalalei și care se transformă, ușor-ușor, într-un fel de dramă colectivă, cu dispariții misterioase, cu un caz de crimă neelucidat și cu acel gen de urzeală balcanică, aliaj de intrigi, minciuni, colportări & superstiții care disipă cumva adevărul, substituindu-l necunoscutului, tainelor impenetrabile, obscurantismului păgân.
Să nu vă închipuiți că veți intra pe un tărâm mirific, „de basm”. Imaginația vă va duce pe străduțele unui București întunecat, tenebros și aproape primitiv, dacă e să-l judecăm din prisma prezentului. Oamenii care-l populează sunt superstițioși, potențial violenți și vicleni. Bunătatea e pasăre rară într-o lume în care moartea nevăzută bântuie nu ca o molimă, ci ca un duh capabil să transforme un corp omenesc într-o secundă într-o grămăjoară de cenușă. Este, dacă vreți, un policier în genul celebrului roman al lui Orhan Pamuk, „Mă numesc roșu”. Elementele fantastice, persistente de-a lungul întregii cărții, sunt destrămate în final cu ajutorul rațiunii (a se citi cu ajutorul misterioasei voci narative, care se de-mistifică pe parcursul capitolelor finale din partea a IV-a, deși senzația de fantast persistă și după aceea), iar ițele „afacerii” sunt relevate cu o simplitate dezarmantă, care demonstrează, așa cum am spus mai sus, cât de bine și-a fixat Doina Ruști bornele narative.
Așa cum îi șade bine unei astfel de povești, avem și nume „inventate” care adâncesc „misterul”: Mărmănjica – cea pornită în căutarea ciudatei plante sângele-dracului, despre care Doina Ruști ne spune, incitant, chiar pe prima pagină, că „odată ce-ai mirosit-o, ești ca și mort”; apoi Ciptoreanca – ghicitoarea care nu e tocmai ghicitoare, ci o foarte inteligentă și abilă femeie care, punând faptele cap la cap așa cum numai ea știe s-o facă, e capabilă să „ghicească” viitorul; îl avem pe Năltărogu (acest alter-ego al lui Egor din „Nostalgia” lui Mircea Cărtărescu), ultimul descendent al unui neam de umanoizi neobișnuit de înalți, trăitori invizibili (veți vedea de ce) în pădurile Cotrocenilor; în fine, îi avem pe Lecu, cei cinci hobbiți care seamănă perfect unul cu celălalt și care sunt capabili să facă tot felul de elixiruri și alifii, una dintre ele având darul de a te face nevăzut.
Aș zice, ca să parafrazez celebra zicală, că „încurcate sunt căile Cotroceniului” în „Homeric”-ul Doinei Ruști. Avem parte, așa cum spuneam, de intrigi, de întâmplări inexplicabile (până la un punct), de dispariții misterioase, de fenomene paranormale, de iubiri pasionale, de drame casnice, de revolte juvenile, toate pe fondul unui București decadent & corupt. Avem personaje de prim-rang (cum ar fi căpitanul Manciu, Lambru Băleanu, bătrânul boier Băleanu sau Scarlat Filipescu, spre exemplu), care se ocupă cu tot felul de matrapazlâcuri și pun la care intrigi din care speră să iasă mereu în avantaj. Avem situații în care se întrețes miciuni și adevăruri spuse pe jumătate, cu fapte comise la granița dintre vis și realitate, iar tot acest conglomerat numit „viață de mahala” pare prins în haloul fantastic al bobului de chihlimbar care, atins de bagheta magică a Doinei Ruști, prinde viață și ne dezvăluie o lume captivă în insectarul fanteziei și al melodramei istorice.
E o carte pasionantă, cu accente de roman polițist noir, scrisă cu nerv și cu știință atât a istoriei, cât și a locurilor, așa cum erau ele în vremuri deloc imemoriale, dar a căror dimensiune istorică pare că nu poate fi prinsă într-o schemă temporală. De ce? Fiindcă aglutinarea ei în fantast o face aproape imposibil de plasat într-o perioadă istorică strictă, lucru cu atât mai bun cu cât, în fond, pe cititor n-ar trebui să-l intereze neapărat aspectul ăsta, ci mai degrabă cum e posibil ca Năltărogu să se facă invizibil, cum de Mărmănjica citește gândurile oamenilor sau cum de aparent umilul Mărin cafegiul devine poate cel mai important personaj al cărții. De ce? Citiți „Homeric” și veți afla totul, inclusiv semnificația enigmaticului titlu ales deloc întâmplător de Doina Ruști.
Foto credit Doina Ruști: https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/doina-rusti-am-credinta-ca-istoria-nu-e-facuta-din-faptele-trecute-ci-din-felul-in-care-au-fost-ele-salvate-de-smaranda-bratu-elian-15268201
