O să zâmbiți cu subînțeles sau o să mă suspectați de ipocrizie dacă vă voi spune dintru început că n-am râs deloc* cât timp am citit această carte a lui Radu Paraschivescu, „În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi)” (Humanitas, 2019), care numai un stimul pentru morgă academică și rictus sapiențial nu este.

Ei bine, aflați că pe măsură ce înaintam vitejește în cuprinsul cărții am simțit că locul bunei dispoziții inițiale a fost luat de o stare vecină cu depresia. Deși m-am născut în România, locuiesc în România și îmi duc traiul în România de când mă știu, parcă am simțit că, involuntar, ceva se revoltă în mine. Chiar așa  de rău a ajuns țara asta? m-am întrebat oarecum retoric, încercând să resping în forul meu interior, destul de moale, recunosc, imaginea halucinantă desprinsă treptat din paginile volumului și lățită peste realitatea înconjurătoare ca o hologramă coșmarescă.

Am trăit acea senzație stranie pe care o ai în vis când, proiectat în trecut, devenit din nou tânăr, dar cu mintea de acum, nu știi dacă să te bucuri că poți lua viața de la capăt sau să urli disperat că ai fost teleportat într-o lume pe care o știi bine, de care ți-e o frică teribilă și în care personaje precum Emil Bobu, Suzănica Gâdea, Elena Ceaușescu, Tudor Postelnicu, Manea Mănescu sau Silviu Brucan, își fac, iar și iar, jocul lor obișnuit. Sunt momente în care îți dorești atât de mult să fie vis ce trăiești (și chiar e vis, deși încă nu știi), încât îți vine să te arunci de la etajul zece, convins că înainte de a-ți sparge țeasta de asfalt te vei trezi.

Ei bine, a fost într-adevăr un vis, un coșmar parșiv, care te-a ținut în suspans până în ultima secundă (ca în visele recurente în care te trezești din nou în armată și te revolți la gândul că ai satisfăcut stagiul militar și nu înțelegi de ce ăștia te-au încălțat din nou), dar surpriză!, când te trezești, unde te trezești?

Într-o țară în care doar măștile sunt schimbate, nu și automatismele comportamentale, în care bunul simț și apetitul pentru cultură sunt suspendate (nicidecum temporar) și în care toate astea sunt posibile pentru a face loc discursului grobian, agramatismului, obrăzniciei, apetenței pentru furtișagul gros, mîrlăniei, minciunii păstoase, mistificărilor de tot felul, descurcărelii lucrative, panaramismului găunos (ca să inventez și eu un termen, de ce să o facă numai premierii semidocți?), verbiajului agramat și poncifelor cu ștaif.

În momentul ăla jur că parcă ai vrea să te întorci în coșmarul din care tocmai te-ai trezit, chit că faci încă o dată armata sau că ești trezit dimineața la ora cinci de secretarul de partid care te înștiințează răstit că trebuie să vii mai devreme la muncă fiindcă toată lumea trebuie să meargă la mitingul tovarășului. Dar dacă dai vălul oniric la o parte realizezi că lucrul ăsta nu e posibil, iar „cea mai bună dintre lumile posibile” este aici, trăiești în ea, că vrei sau nu, că ți-ai dorit asta sau nu (eu nu!), că ai posibilitatea să fugi mâncând pământul sau nu.

Spectacolul public înfățișat cu deloc, aș spune, subtilă ironie de Radu Paraschivescu (fiindcă tot ce e subtil ar putea să scape vigilenței tocite a receptorilor) este unul care te poate îndemna să crezi că locuiești într-un fel de balamuc social în fruntea căruia s-au cățărat personaje hilare, întruchipări de Napoleoni, Brejnevi, Ceaușești sau Elțîni de iarmaroc. O lume întoarsă complet pe dos, cu valorile răsturnate, cu adevăruri prezentate drept minciuni și cu mistificări care transformă minciunile în adevăruri de stat, gata de a fi legiferate și împlântate cu litere de foc în catastifele oficiale.

Îmi vine în minte mereu personajul interpretat de Brad Pitt în „Armata celor 12 maimuțe”: un nebun zglobiu și periculos, un cetățean cu buletin de ospiciu ale cărui discursuri creau impresia că sunt emise în același timp de un individ care se crede vizionar, dar care nu se mai află în posesia tuturor țiglelor de pe casă.

Cu un minim efort de imaginație, am putea să mutăm camera de filmat pe, să zicem, discursul unui alt individ, posesor în prezent al unui buletin de carceră, care își întreba supușii, ca un Big Brother locvace, dacă vor să le mai fie președinte. Iar supușii, al căror singur nutrient politic a fost cultul unanimității, i-au răspuns într-un procent zdrobitor de 110% că da, vor să le fie președinte. Și atunci să nu tragi concluzia și să te întrebi: ce mai caut eu în toată babilonia asta?

Sigur că, în prezent (aș risca să spun din fericire, dar mă abțin deocamdată), chiar dacă din păcate „casa”, adică România, continuă să aibă destule țigle lipsă la inventar, ne putem consola cu faptul că nebunul zglobiu (nu Brad Pitt) a fost băgat în locul unde, măcar pentru câțiva ani, nu mai poate reprezenta un pericol.

Problema – fiindcă avem în continuare o mare problemă – este că în urma lui au rămas destui deținători de creiere în care cântă, la fel de zglobii, sticleții (nu ăia care pun cătușe, deși…). Iar aceștia, ceva mai discret, ce e drept, și-au propus să „lupte până la capăt” pentru a-i duce idealurile (a de citi mult trâmbițatul „program de guvernare”) mai departe. În condițiile astea, noi, cetățenii de rând, ce să mai credem?

Cartea lui Radu Paraschivescu denunță prostia, minciuna și propensiunea către „descurcăreala” hoață (s-ar putea să fie un pleonasm, dar îl las așa, pentru o tușă mai groasă). Uzând de o ironie ucigătoare, mucalitul Radu Paraschivescu nu ratează nicio ocazie să amendeze derapajele unei clase politice aflate într-un proces accelerat de disoluție morală. În toată babilonia politicii autohtone, în această adevărată cacofonie de sensuri guvernamentale și de balbism parlamentar, cronicarul are o misiune destul de ingrată.

Inamicul, vigilent la ascuțirea permanentă a luptei de clasă, are o asemenea forță cameleonică și o putere de mistificare încât poate convinge cu ușurință electoratul ceva mai naiv că albul e negru și că ei, doar ei, au avut cele mai bune intenții din lume. N-au putut să meargă până la capăt fiindcă „ăilalți”, „cei răi”, „o anumită parte a presei”, „ăia plătiți de Soros” sau „ăia de la multinaționale” nu i-au lăsat. Ca un cetățean onest ce te afli nu-ți rămâne decât să pui mâna la falcă și să cujeți: oare oamenii ăștia și-or mai fi luat în ultimul timp mediamentele? Se mai pot face bine vreodată?

„În lume nu-s mai multe Românii”, este, în opinia mea, o carte-antidot. Este pastila perfectă (de limbă) pe care oricine crede că lucrurile se pot îndrepta și că răul nu a contaminat țara de la un capăt la celălalt, poate să o ia oriunde și oricând, fie că își bea cafeaua la șapte dimineața în bucătăria unul bloc ceaușist, fie că merge spre serviciu cu un metrou supraaglomerat, fie că se tolănește pe canapea, rupt de oboseală, după o zi teribilă în care a trebuit să inhaleze emanațiile toxice venite dinspre Palatul Victoria sau să îngurgiteze glagoria agramată a „aleșilor poporului”.

Radu Paraschivescu este cel care, scriind toate aceste articole, nemiloase pentru cei care au impresia că au cucerit deja jumătate din această lume și că vor cuceri curând, potrivit judecăților moromețiene, și cealaltă jumătate, le dă acestora, cu talent și cu o limbă română impecabilă, o lecție aspră de bun simț. Nu știm dacă vor pricepe ceva din ea (aș înclina să cred că nu). Dar, în definitiv, nu ei trebuie să priceapă ceva, ci oamenii care și-au păstrat totuși buna credință și care, temporar, au fost orbiți de promisiunile unor indivizi corupți și insensibili la adevăratele probleme. Altminteri, ne vom trezi într-un nou coșmar, în care vom vorbi dăncileza și vom suferi în continuare de dragnită cronică. Ceea ce, vorba aceea, nu dorim nimănui.

*Recunosc, am mai râs din când în când, fiindcă umorul lui Radu Paraschivescu este irezistibil, însă mărturisesc că nu tot timpul a fost râsul meu. Iar la final, una peste alta, am simțit gustul dulce-amar care anticipează atât bucuria, cât și tristețea: bucuria că la alegerile viitoare vom scăpa de agramați, de penali și de hoți (dacă nu de toți, măcar de cea mai mare parte a lor), și tristețea că acest lucru nu s-a petrecut mai repede.  

Foto credit Radu Paraschivescu: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=128273101581059&set=pob.100031951086731&type=3&theater

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment