Știm încă din volumul ei de debut („Rezistență”, Cartea Românească, 2016) că Alina Purcaru nu scrie deloc o poezie ușor accesibilă. Cel mai recent volum al ei, „Indigo”, apărut la Editura Tracus Arte și lansat la Gaudeamus, mi-a lăsat de la început impresia că înaintez pe nisipuri mișcătoare, că materia din care sunt formate poemele este una înșelătoare și complicată.
Cartea are trei părți, „Tehnica plierii”, „Devieri” și „Exerciții pentru jurnalul paralel”. Secționarea dă senzația că a fost îndelung pregătită, tăieturile în urma cărora a rezultat acest triptic fiind executate cu atenție și cu precizie de chirurg experimentat. De altfel, „Indigo” în întregul lui este un labirint textual gândit cu rigoare și luciditate. Succesiunea textelor nu este deloc întâmplătoare.
Poezia Alinei Purcaru se lasă destul de greu descifrată, e versatilă, falacioasă, cu zone clar delimitat confesive, urmate de retrageri strategice într-un ermetism programatic, în care aproape tot ce ține de real este obnubilat cu intenție vădită, pentru a proteja probabil zonele prea evident autoreferențiale de nedorite indiscreții.
Ceea ce la un moment dat pare că Alina oferă cu generozitate este brusc închis între paranteze care delimitează informații indirecte, segmente de spaime, formule existențiale absconse & definiții incerte. E un joc textual de-a v-ați ascunselea, pe parcursul căruia numeroasele înfățișări ale actantului – aceste mereu multiplicate personaje-Ianus – trec prin fața cititorului învăluite în ceață, intenția fiind aceea de a-l induce încă o dată în eroare și de a da confesiunii un aer enigmatic.
Peste toate acele chipuri se suprapune mereu masca impreciziei, a adevărului intenționat înjumătățit, a ipostazei lunare white side – dark side peste care trebuie așezată, cu scopul de a decela adevărul, o lentilă superperformantă. Este dificil de prins în plasa hermeneuticii jocul acesta al penumbrelor, al aluziilor livrești și al discursului oracular de tipul: „În noaptea gloriei veți aștepta iubire nouă/ și noi vă vom ieși înainte;/ pe trupurile noastre vor licări/ urmele cernelurilor/ luminate de torțe/ – luciu de seu întunecat,/ cearcăne care nu vor dispărea,/ vânătăi indigo,/ impudoarea întâmpinând carele de luptă.”
Pentru a merge mai departe pe linia exemplelor concrete, trebuie spus că, de pildă, poemul „Scut în vis” din prima parte reprezintă exact acel filtru montat de autoare peste ceea ce vom recunoaște ca „real”, un filtru cu acțiune deformantă, care transformă ceea ce în substrat ar putea fi recognoscibil în ceva straniu, într-o realitate paralelă, versatilă și instabilă.
Emoțiile, spaimele, stările de rău (sau de bine) sunt transmise către receptor în mod indirect, prin intermediul unor figuri de stil lipsite de substanțe edulcorante sau de simboluri care ar trebui să sporească senzația de adâncire în ireal, în atmosfera unui „dincolo” incert. În acea zonă, peste ale cărei obiecte s-a așternut parcă o pulbere de stranietate, „obloanele” sunt „neatinse de zeci de ani”, iar „ferestrele erau foarte înalte/ și ca pereții de albe”. Casa este veche, iar covorul rulat „avea miezul a mătasea”. Pentru ca imediat să urmeze imersia în(tr-o și mai mare) imprecizie, cu presupunerea că „aici ar fi putut fi fericire/ ca după semnul nepermis” – sugestie-breloc agățată ca un indiciu pentru re-amintire, de fapt pentru scontata revenire în realul posibil, în ceea ce „ar fi putut fi”.
Balansul uman – postuman sau, la nevoie, confesiv – anticonfesiv, se desfășoară, așa cum spuneam, programatic, fără fisuri care să permită intrarea unei lumini livrești prea accentuate, dar nici cu zone lipsite total de breșe în real. Spaimele nu sunt vizibile doar în clarobscur și în palimpsestul real-confesiune-ireal. Această permanentă suprapunere de planuri este condimentată cu terminații simbolic-textuale din zona rarefiată și instabilă a visului. Ele ies la suprafață peste tot, precum mâinile agitate ale captivilor în cala vaporului care-i va trage pentru totdeauna în abis.
Există zone de o sensibilitate dezarmantă, cum ar fi spre exemplu acest pasaj din poemul „Baladă pentru Lazarette”: „te dizolvi în mine ca o tabletă de vitamina C”, dar și contextualizări defectuoase precum „paturi sub cerul ca un plic/ prost lipit”. Dincolo de toate aceste inegalități inerente, avem de-a face cu o lume postapocaliptică și postumană, în care umanoizii ajung să comunice printr-un fel de visceralitate deformantă: „În timp ce scriau/ ne creșteau organe străine, de sinteză,/ vocile ni se împotmoleau,/ se întorceau între organele străine,/ deveneau una cu ele – ”. Sunt apariții teratologice, într-o lume cu conexiunile verbale suspendate, în care e nevoie urgentă de restabilirea unor căi de comunicare mai aproape de ceea ce percepem ca „uman”.
„Vocile” emergente sunt însă viscerale, rezultate în urma unor combinații stranii și deformante între organic și anorganic. Este un „limbaj al trupului”, supus însă unei transformări mutilante care duce, a posteriori, la adaptarea „vocii” în noile condiții, în noul mediu al „organelor străine”. „Vânătăile indigo”, tatuajul, literele pe piele, sunt ultimul refugiu al limbajului comun. Se realizează astfel o contopire insolită între trup (visceral) și limbaj (comunicare).
În cele din urmă însă tăcerea, ca mijloc minimal de a transmite informații, devine o rezolvare, un fel de paliativ: „Tăcerea,/ în sfârșit ruptă, spasmodică,/ – un aliat obosit/ în curs de recuperare.” Asta în timp ce „vocea” este echivalentul traumei, al rănii interioare de nevindecat: „simțim/ vocea în palme, intră în noi, o strângem în pumni/ o ținem acolo, cea mai puternică amuletă/ cea mai veche.” Este aceeași alternare confesiv – ermetism, același joc de-a v-ați ascunselea în culisele nevăzute în care se ascund de fapt imaginile recompuse ale unei copilării cu episoade traumatizante.
Pentru a estompa „puternicul disconfort”, autoarea scoate la suprafață, în flashuri pline de emoție, și nostalgia după o perioadă îngropată definitiv în pliurile temporale. O face însă mereu atentă la detalii, cu destulă parcimonie. „Joaca” devine astfel una serioasă, iar ludicul capătă accente grave și transformă până la urmă confesiunea într-un exercițiu mutilant, care dinamitează un psihic și așa instabil, traumatizat de amintirea „vocii” din trecut, o „voce” mereu dominatoare, terebrantă.
În partea a doua temperatura „lirică” scade brusc, lăsând loc unei narativități relaxante, cu efect anesteziant-aforistic: „o bătrână netulburată/ cu inele mici pe fiecare deget// ce a fost important s-a decis.” Peisajul redevine cel obișnuit, cu predominanța „blocurilor cenușii” (care abundă până la sațietate în poezia confesivă și nu numai) și a „aerului de consistența cenușii”, în care anotimpurile sunt interschimbabile și ușor de confundat: „martie e noiembrie, așa a fost întotdeauna”. După acel episod cu „vitamina C”, autoarea ne livrează din nou, ca pentru a-și marca zonele textuale, o nouă imagine de o extraordinară plasticitate: „de parcă am locui într-o pădure de stâlpi/ de înaltă tensiune,/ izolați printr-un accident al naturii”. Se menține aceeași tentație a dedublării, transferată acum și la nivel temporal: „cât timp rămân/ în aceleași două locuri/ în același timp”. Trauma iese din când în când la suprafață, reactivată de imagini sau întâmplări aparent banale ori, nota bene, de viziuni fantastice: „din capul meu țâșnesc toate conversațiile/ noastre mutilate”.
Imersia în virtualul postuman și în autoconfesiune este înlocuită în aceste „devieri” cu un exercițiu diaristic, de data asta „sincer până la confesiune”, așa cum se întâmplă în poemul „vrăjitoresc” „Grimoar”: „De cele mai multe ori trăiesc mută,/ cu toate legăturile desfăcute/ incapabilă să particip;// (…) Aici ziua îmi adun viziuni serene,/ aleg cu atenție de scenograf recuzita fericirii,/ și când apari, îmi aduci mărturii suplimentare/ despre milioanele de lumi posibile/ ca în cele mai extravagante ucronii.// Îți deschid acest grimoar târziu,/ oracol clandestin între palme care cer inert/ instrucțiuni pentru a continua/ rutina distanțării.”
În partea a treia, „Exerciții pentru jurnalul paralel”, confesiunea dă într-un fel sens tuturor firelor narativ-biografiste care străbat, la vedere sau nu, masa textuală a cărții: „încropesc greu acest dosar al vinovăției” este un vers care ne arată cât de dificil este exercițiul „recunoașterii sinelui în relație cu celălalt”. Totul devine un „dosar existențial” în care predominant este mai degrabă instinctul autoflagelării. Autoarea se străduiește să plaseze în culisele confesiunii, în spatele scenei pe care ni se servește spectacolul cărții, partea nevăzută a ei, acea „dark side” de care am amintit.
Acest „dosar al vinovăției” este întocmit cu atâta greutate tocmai din pricina faptului că dă mereu senzația că e vorba de fapt despre o autoînvinovățire ritualică, dar și un exercițiu de redempțiune, o asumare a unor culpe imaginare în care sunt incluse eșecurile pe toată linia, în dragoste, în relațiile interumane, în viața prinsă în tentaculele realului.
În „Indigo” găsim structuri textuale caleidoscopice în care predomină nuanțele de gri. Acestea sunt întrerupte, din când în când, de erupții multicolore cu nuanțe indigo. De ce indigo? Fiindcă indigo pot fi, rând pe rând, inserția ludică într-o fișă de observație, urmele lăsate de traume fizice, tatuajele vii, falacioase ca basoreliefurile care prind dintr-o dată viață, ori aerul de la trei dimineața, ora limită a lucidității și a bilanțului nocturn. Căci spre ce altceva poate duce o insomnie în singurătate sau, nota bene, o singurătate în doi în care sistemele de comunicare sunt scurtcircuitate de „tăceri semnificative” sau de procese subterane de „gândire individuală”.
„Indigo” este poate chiar asta: genul acela de singurătate în care orice strigăt interior nu ridică nici măcar cu o liniuță nivelul decibelilor unei relații în care vocile sunt mereu captive în frecvențe diferite. Dinamica relației pare tot timpul încetinită de preocupări secundare, iar de aici pasul spre acel postumanism de care am tot amintit este aproape realizat. Nici măcar „foile de observație” care se străduiesc să țină pasul cu realul și să inventarieze piesele care încă mai funcționează, nu pot preîntâmpina, cu toată analiza făcută la rece, concluzia că nu există decât „perspectiva unei îndelungi tatonări/ care atinge totul/ și nu va schimba nimic”.
Photo credit: facebook.com
