Îmi amintesc cât de nedumerit am fost când am citit prima dată romanul de debut al Ioanei Bradea, „băgău”. Lăsând la o parte începutul, care-mi efasa cam tot ce știam la acea vreme despre limbajul corect într-o operă literară, trebuie să spun că, deși eram plin de prejudecăți, la sfârșit am exclamat: Ioana Bradea scrie foarte bine! Și nu era puțin lucru pentru un tip care încă nu era familiarizat cu producțiile douămiiste sau cu lecturile publice în care se vânturau expresii licențioase de parcă eram pe șantierul Dunăre-Marea Neagră.

În 2010, când Ioana Bradea a scos la Editura Polirom cel de-al doilea ei roman, „Scotch”, l-am cumpărat imediat și l-am citit dintr-o suflare. Pe urmă am început să bombăn. Nu numai că registrul stilistic din „băgău” era aproape complet schimbat, ci mai era și faptul că romanul apăruse cam la un an de când Herta Muller primise Premiul Nobel, iar „Scotch” mi s-a părut că împrumută, pe ici, pe colo, prin punctele esențiale, retorica scriitoarei germane din „Animalul inimii” și din „Încă de pe atunci vulpea era vânătorul”. Am pus cartea în bibliotecă și am uitat de ea.

A trebuit să vină al treilea roman al Ioanei Bradea, „Înalt este numele tău” (Humanitas, 2017) (despre care am vrut să scriu inițial) și mi-am spus că, dacă vreau să am pretenția că am înțeles cât de cât mesajul, înainte să fac o recenzie, trebuie să recitesc „Scotch”, romanul care-mi alunecase printre degete și pe care, la vremea aceea, în 2010, îl doream uitat. De data asta, debarasat de toate prejudecățile posibile, am citit cartea relaxat, fără nicio idee preconcepută. Impresia pe care „Scotch” mi-a făcut-o inițial m-a făcut să roșesc. Am avut senzația certă că este vorba despre altă carte, deși țineam în mână același volum apărut în 2010.

elefant.ro
[image_with_animation image_url=”1887″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://www.goodreads.com/book/show/12980031-scotch”]

Ioana Bradea s-a lungit în sarcofagul ei metalic supersofisticat, cu luminițe albe și mov la interior, și și-a pus la treabă avatarul – o secretară care în timpul liber își aruncă în spate „rucsacul ei burdușit de role care sfârtecă foile din Marcus Aurelius” și pornește în excursul ei cotidian prin Zona Industrială. Exceptând fantastul, am avut senzația că acest ultima thule al comunismului (sau a ceea ce a mai rămas din unitățile de producție din vremurile sale de glorie) este aidoma maidanului plin cu gunoaie în mijlocul căruia se afla uriașa clădire dezafectată a uzinei din Solenoidul lui Mircea Cărtărescu (așa se și explică, într-un fel, admirația cunoscutului scriitor pentru „Scotch”).

Numai că Ioana Bradea, așa cum am spus, ocolește cu abilitate capcana fantastului și plonjează, cu o săritură superbă, direct în apa întunecată a coșmarului. Nu vorbim însă de un coșmar autentic, ci de unul absolut real. Camera de filmat imaginară pe care secretara-avatar o pune pe rămășițele vechilor fabrici și uzine din Zona Industrială își plimbă peste tot când obiectivul macro, când pe cel cu deschidere unghiulară maximă, care ne arată dezastrul în ansamblul lui.

Dacă aș vrea să mă păcălesc, aș spune că în „Scotch” – așa cum s-a afirmat și despre „Educația sentimentală” a lui Flaubert – nu se întâmplă mai nimic. În orice caz, nimic din ceea ce nu cunoaștem deja: peisajul post-industrial, cu amprenta lui mizerabilistă, cu nuanțele lui gri, cu desfășurarea halucinantă a imaginilor care ne înfățișează o adevărată groapă de gunoi din care se ițește, ca după o săpătură arheologică executată la întâmplare, scheletul de beton al fostelor fabrici și uzine. Coșmarul e real, atmosfera e apăsătoare ca în vis, ca atunci când penumbrele te pun în gardă și transmit cortexului informația infailibilă despre iminența unei întâmplări teribile.

E un vis întunecat și încâlcit, cu hale dezafectate, cu suprafețele din jurul clădirilor pline de gunoaie și moloz, cu interioare în care se află încă utilaje delabrate, fierătanii ruginite, sârme răsucite, macarale scoase demult din uz, pereți pe care încă se mai află tot felul de afișe atemporale, mâzgă închegată pe podelele pe care zac presărate, ca după un cataclism, tot felul de resturi, de la pantofi scâlciați, cabluri amestecate, resturi de șpan, salopete mineralizate de jeg, până la tablouri de comandă pe care, în locurile unde cândva erau montate butoane și lămpi de semnalizare, acum se află găuri prin care parcă te aștepți să se ițească boturi tremurătoare de șobolani.

Atmosfera este ca după un accident nuclear în genul celui de la Cernobîl. Peisajul post-apocaliptic pe care Ioana Bradea ne propune să-l contemplăm nu este însă rezultatul unui nefericit dezastru, ci al unui accident al istoriei. Nu este Cartagina distrusă de romani, ci un biet orășel de provincie care, după ce a cunoscut efectele industrializării forțate de pe vremea comunismului și iluzia unei false prosperități, în perioada post-revoluționară și-a pierdut complet busola și a început să moară încet și sigur.

[image_with_animation image_url=”1888″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://www.facebook.com/Vakulovski/photos/pob.1149175210/1312129065551104/?type=3&theater”]

Pe măsură ce paginile se consumă, camera de filmat insistă pe derularea unor imagini „cu puternic impact emoțional”. Se acumulează constant o tensiune abia simțită, o spaimă obscură ca o vibrație subterană, ca de cutremur minor la început, care doar vălurește abia văzut apa din pahar, dar care amenință să irumpă în orice moment. Pe acest fond se derulează, în paralel, activitatea tensionată din fabricile care au reușit să supraviețuiască, unde atmosfera nu este departe de practicile din perioada comunistă. Același maistru nesimțit, care pretinde șpagă dacă trebuie să semneze o cerere de concediu, aceiași muncitori blazați, care mai mult stau la țigară, aceeași imagine a „lucrului în gol”, deși se muncește „capitalist”, pe bază de plan de producție și de comenzi.

Nici măcar posibila idilă dintre inginer și secretară nu scoate romanul din cenușiul absolut în care se scaldă. Ioanea Bradea minează însă în tot acest peisaj post-apocaliptic și reușește să aducă la suprafață minereul celei mai frumoase poezii posibile. Micile diamante metaforizante sunt bine alese și potențate în „Scotch”. Ioana Bradea nu se străduiește să scoată poezie din piatră seacă. Efortul ei nu e ostentativ. Ea forează după această poezie penetrând cu instrumente de mare finețe ruinele fabricilor și uzinelor comuniste, care-și trăiesc o bizară posteritate.

Avem, pe de o parte, slabele semne de viață care încă mai vin dinspre uzinele resuscitate de germenii capitalismului sălbatic, cu tot alaiul lui de patroni care se comportă ca niște satrapi, iar pe de altă parte imaginea delirantă, care jugulează orice formă de speranță, a fabricilor delabrate, unde viața mai pulsează, în mod misterios, doar în discurile contoarelor electrice care odinioară înregistrau consumul de energie și care, în prezent, sunt învârtite inerțial de o altă formă, necunoscută, de energie, rămasă parcă pentru a da iluzia că resurecția e totuși posibilă, că zilele de glorie vor reveni. Numai că, sub pielița opacă a realului, organele vii de altădată sunt pietrificate, adâncite parcă într-o hibernare perpetuă.

Nimeni nu are curajul să evacueze tot acest conglomerat hilar și să arunce la groapa de gunoi istoria recentă. Ca în orașele bombardate în al doilea război mondial, care au păstrat, pentru aducere aminte, câteva clădiri lovite de bombe, și aici, în acest orășel de provincie, senzația este că halele ruinate sunt conservate pentru a da un exemplu, mai cu seamă că mereu rezistă în timp un reziduu de nostalgie: „Uite cum pândesc de peste drum (…) inscripții cu seceră și ciocan!”

Secretara-avatar își termină periplul în zona așa-zis civilizată a capitalismului sălbatic, care și-a scuturat hainele pline de moloz și fecale mineralizate și se străduiește să-și arate fața strălucitoare, modernă, sulemenită cu smacul țipător al halelor comerciale, în culori seducătoare și abjecte. Sunt cadre luate parcă în hypermarketul californian al lui Ginsberg. Aici, printre rafturile cu baxuri de bere și frigiderele în care zac bucățile de carne sângerie, se va risipi și idila incipientă dintre inginer și secretară.

Nici măcar scotchul, soluția salvatoare în caz de urgență, n-a reușit să lipească imaginile lumilor aparent asemănătoare, dar complet diferite, în care trăiesc și visează cei doi. Lumea second-hand pe care o împart și-a decantat, cu rigurozitate, palierele existențiale. În această lume, incompatibilitatea dintre ei pare a fi cel mai normal lucru posibil. Restul e nu doar tăcere, fiindcă suieratul sinistru al vântului se aude mereu în ruinele din Zona Industrială, această Zonă tarkovskiană unde, odată intrat, dacă nu ai un pic de voință, te poți rătăci pentru totdeauna.

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment