Recenzie: „Istoria albinelor”, de Maja Lunde

Nu-mi plac cărțile pe ale căror coperți colorate strident scrie cu ostentație „bestseller internațional”. Am o reacție naturală de respingere față de producții literare, care altfel pot fi onorabile sau chiar valoroase, promovate agresiv cu sloganuri de genul „publicat în treizeci și cinci de țări”.

Sunt convins că o carte are nevoie de publicitate, însă de una moderată, fiindcă orice volum valoros, fie că este roman, eseu sau orice altceva care ține de spectrul literar, se recomandă de la sine. Sau cel puțin așa ar trebui să fie. Recunoașterea ar trebui să vină în chip firesc, nu după o întreagă campanie în care cititorului i se bagă în cap a priori ideea că, dacă nu citește cartea respectivă, va avea un gol cultural insurmontabil.

Laudele exagerate mi se par stridente și de prost gust. De aceea, instinctiv, când dau de astfel de cărți am tendința de a le ocoli. La fel era să procedez și cu „Istoria albinelor”, de Maja Lunde (Humanitas Fiction, 2019, apărută în colecția „Raftul Denisei”, cu o traducere de Sanda Tomescu Baciu). Tot din instinct, probabil, și fără să răsfoiesc vreun exemplar, am avut senzația că de data asta comit o nedreptate.

Nu e corect nici să judeci o carte după coperți și mai ales înainte de a o fi citit. Poate am mai făcut astfel de greșeli în trecut, cine știe? Și poate că o să mai fac. În cazul de față, judecata mea ar fi fost eronată, iar intuiția care-mi spunea că trebuie să pun mâna pe „Istoria albinelor” a fost corectă.

Aveam nevoie să văd în primul rând de ce o carte e lăudată atât de mult și, mai ales, să înțeleg ce înseamnă „succesul literar” sau, mai corect spus, cât din acest succes este datorat conținutului și cât campaniei de marketing. Trebuie să mărturisesc, acum, după lectură, că raportul este favorabil conținutului.

Sigur, „Istoria albinelor” urmează o rețetă, nu-i nimic nou în asta. Maja Lunde pare genul de scriitoare care se pricepe foarte bine să-și folosească instrumentele creative în acest sens. Era previzibilă întru câtva contopirea celor trei povești într-una singură, însă Maja Lunde s-a arătat foarte parcimonioasă – și aici m-a câștigat ca cititor – atunci când a venit vorba de revelarea legăturilor dintre cele trei fire narative.

Trei familii, una din Anglia anului 1852, alta din Statele Unite 2007 și, în fine, ultima dintr-o Chină halucinantă, distopică, a unei perioade nu foarte îndepărtate în viitor, anume în 2098, trăiesc tot atâtea drame mai mult sau mai puțin existențiale ori, mai precis, de situații.

Ca derulare narativă romanul nu are nimic senzațional. E o structură aproape clasică, desfășurată pe trei paliere temporale, fiecare cu specificul ei istoric sau, în cel de-al treilea caz, cu vădite rădăcini în prezent, chiar dacă vorbim de un viitor relativ îndepărtat. Poveștile, spuse pe trei voci narative, cresc simultan, alternativ, urmând să ducă, așa cum spuneam, la un punct de convergență menit să lege în mod logic, într-un fel sau altul, întregul.

O primă calitate a romanului este aceea că e incitant și atractiv. Subiectul abordat poate să preocupe mintea unui om prins în plasa unui prezent tot mai nervos și mai rapid. În comparație cu China anului 2098 din carte, acest prezent pare mai degrabă distopic și irațional. Spre deosebire însă de acțiunea la viteză maximă a propriilor noastre vieți, cea din carte e ceva mai lentă, mai preocupată de amănunte care scapă vederii noastre citadine, cum ar fi cea a vieții albinelor, care pentru mulți dintre noi este încă o enigmă.

V-ați imaginat vreodată cum ar fi viața noastră fără aceste mici viețuitoare? Mulți poate ar spune: n-am mai avea miere, mare pagubă! Mai ales că știm, tot din China, dar de data asta cea din vremurile noastre, că mierea contrafăcută nu ridică niciun fel de dificultate când vine vorba de producerea ei la scară industrială.

Și totuși, Maja Lunde trage un semnal de alarmă care ar trebui să constituie un avertisment pentru întreaga omenire. Polenizarea pe care aceste albine o fac este un  punct cheie al supraviețuirii omului ca specie. În lipsa ei, sursele de hrană s-ar putea împuțina dramatic, acest lucru ducând nu numai la posibile războaie pentru hrană, ci și efectiv la extincție.

Maja Lunde pune semnul egal, așadar, între extincția albinelor și posibila extincție a lui homo sapiens. Nu știm dacă lucrurile stau tocmai așa. Probabil că mama natură va găsi o soluție și pentru această (încă) posibilă problemă. E o temă incitantă, care duce inevitabil – și aici e un prim punct în care am descoperit o anume artificialitate în abordarea subiectului – către o abordare politically correct.

Dar ce e rău în a fi politically correct într-un roman sau, știu și eu, într-un eseu științific despre roirea albinelor? În fond, un semnal de alarmă ne poate trezi dintr-o lungă letargie legată de subiecte specifice, cum ar fi de pildă tot mai ironizata idee a „încălzirii globale”. Rapoartele științifice afirmă însă contrariul, că este o chestiune foarte serioasă.

Serios este și tonul Majei Lunde când își expune, cu minuțiozitate, lent, studiat, cu un stil periculos apropiat de cel al unor bestseller-uri care-mi displac, ideea despre protejarea mediului și despre consecințele catastrofale pe care le-ar putea avea (dar le au deja, o știm) folosirea în exces a pesticidelor în agricultură, a metodelor „științifice” de a face lucrurile în acest domeniu tot mai sensibil și așa mai departe.

Cu toate astea, stilul ei studiat și modul în care separă, ca tonalități, cele trei voci alese, o fac să devină, treptat, uzând de o perseverență care nu face niciun moment impresia că ar vrea să dea înapoi, o scriitoare interesantă. Momentele când ritmul este ceva mai accelerat, cum este acela când Tao îl pierde pe Wei-Wen sau când aceeași Tao îl caută printr-un Beijing înspăimântător, asemănător cu New York-ul lui Will Smith din „I Am Legend” (apărut, coincidență sau nu, în 2007), țin cititorul în priză directă. De aici și exercițiul subtil și permanent de seducție pe care aceste voci narative, cu tonalitățile lor grave, îl exercită asupra cititorului.

Chiar dacă pare când roman istoric, când distopie, când parabolă, știm ce nu este „Istoria albinelor”: nu este, așadar, neapărat un roman despre albine. Este împletirea destinelor a trei familii care, sub diferite forme, luptă pentru supraviețuire în trei lumi tehnic diferite, unite însă de aceleași coordonate: ambiția de a învinge greutățile – cu tot cu episoadele de abulie, depășite tocmai datorită acestei ambiții – de a face exact ceea ce fiecare dintre acești eroi consideră că trebuie făcut pentru ca lucrurile, într-un final, să ajungă la acel bine dorit de toată lumea.

Fiecare își urmează, până la urmă, chemarea. În ciuda vicisitudinilor, a opoziției unuia sau altuia sau, mai presus de toate, a Naturii, în ciuda concurenței nemiloase sau a schimbărilor de tot felul, climaterice, existențiale, emoționale, dacă vreți, lucrurile trebuie aduse la liman. Dacă se va și întâmpla asta, veți afla din carte.

Reușita Majei Lunde, dincolo de unele aspecte stilistice discutabile, este legată în primul rând de modul în care reușește să redea, cu acuratețe și fără distorsiuni notabile, coordonatele celor trei lumi plasate într-un registru temporal de aproximativ două secole și jumătate. Spre exemplu, China anului 2098, deși aparține unei lumi distopice, e mai degrabă o națiune rămasă în siajul acelorași cutume împământenite de-a lungul timpului. Pe lângă dârzenia specific asiatică – cea care le va și aduce supraviețuirea – am remarcat aceeași tendință spre subordonare, de respectare cu sfințenie, în numele binelui comun, a indicațiilor venite de la centru.

Sigur, la centru nu mai avem de-a face cu personaje precum Mao sau Stalin, ci cu o variantă mult îmbunătățită – deloc distopică – umanizată dacă vreți, a unui conducător-femeie care a înțeles că oamenii din jurul ei nu sunt supuși, ci ființe umane posesoare nu numai de brațe vânjoase pentru muncă, ci și de sentimente. Li Xiara, chiar dacă pare ea însăși o regină care-și duce viața într-un stup secret, dă senzația că e o regină empatică, înțelegătoare, nu una inabordabilă și rece.

În schimb, fiindcă tot vorbesc de China anului 2098, trebuie să remarc, deloc în treacăt, că imaginea aceea cu bătrânii abandonați în spital de autorități mi s-a părut clișeul perfect, dar în următorii termeni: acesta s-ar fi pliat destul de bine peste realitatea românească din unele azile de bătrâni.

Tao, George și William, alături de familiile și de prietenii lor, ne conduc prin trei lumi pe care, indiferent că sunt din trecut, prezent și viitor, le recunoaștem cu ușurință, așa cum se întâmplă – ca să dau și o referință cu care „Istoria albinelor” are multe puncte comune – și în romanul „O formă de viață necunoscută” al Andreei Răsuceanu. Cu deosebirea că Maja Lunde a ales (și) două voci masculine.

„Istoria albinelor” este o carte bună, deloc dulce, dacă privim din perspectivă istorică și din unghiul avertismentului pe care-l lansează. E un roman care merită citit, din care pot fi învățate multe lucruri – cum să respectăm natura, cum să-i respectăm pe ceilalți, cum să respectăm mai ales viața, în întregul ei – și din care putem rămâne cu o concluzie dulce-amară: nici când suntem convinși că am pierdut totul, nu am pierdut totul cu adevărat.

Există mereu posibilitatea de a o lua de la capăt. Și, dacă nu o facem noi, va fi mereu cineva după noi care să o facă. Pentru că, așa cum spuneam, viața găsește întotdeauna o soluție pentru a merge mai departe.

Foto credit Maja Lunde: http://the-talks.com/interview/maja-lunde/