„La început a fost sfârșitul. Dictatura roșie la București” (Humanitas, 2019, traducere de Micaela Ghițescu), de Adriana Georgescu, e o carte ca o lovitură în plex. E ca și cum, profan în ale pugilismului, te-ai afla în ring cu un campion mondial la categoria grea și ai primi o lovitură care te-ar lăsa fără aer.
Ca unul care a trăit 27 de ani în comunism, poate că faptele relatate ca într-un jurnal de front de Adriana Georgescu ar trebui să mă afecteze mai puțin decât pe cineva care nu a simțit pe pielea lui ce înseamnă dictatura. Așa cum însă bine a spus Dan C. Mihăilescu în timpul lansării de acum câteva zile de la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, cred că ar trebui să-mi minimalizez și eu acest „orgoliu al suferinței”.
Căci ce au însemnat lipsa apei calde, a electricității, statul la cozi pentru orice sau umilințele cumulate, fie că era vorba de locul de muncă, unde erai subordonat maistrului, inginerului și secretarului de partid, fie că era vorba de interacțiunile voite sau nevoite cu autoritățile? O spun cu cea mai mare sinceritate, nu înseamnă absolut nimic în comparație cu suferințele Adrianei Georgescu sau ale celor care au îndurat regimul carceral în ceea ce numim generic „obsedantul deceniu”.
Cu atât mi-a fost însă mai mare mirarea cu cât povestea Adrianei Georgescu se desfășoară începând cu anul 1945, când se poate vorbi încă de un proto-comunism în România. Sigur, rușii sunt la București încă din septembrie 1944, după lovitura de palat dată de regele Mihai pe 23 august, societatea este încă dezorganizată, nesiguranța este foarte mare, iar tupeul extraordinar al „forțelor democratice” conduse de Petru Groza, Teohari Georgescu sau Gheorghe Gheorghiu-Dej, anunță în mod răspicat că pentru statul român, din acel moment, lumina va veni de la răsărit.
Cu toate acestea, oamenii încă speră că alegerile vor restabili ierarhiile democratice, că viața va reveni, după două dictaturi succesive, a lui Carol al II-lea și a mareșalului Ion Antonescu, la normalitatea din perioada de până la momentul 1938, când partidele au fost scoase în afara legii iar viața democratică suspendată.
De același lucru este convinsă și Adriana Georgescu. Până atunci însă e interesant de remarcat faptul că, din postura ei de tânără jurnalistă, ajunge să fie hăituită de Siguranță din cauza articolelor critice la adresa… filmelor nemțești de care erau pline cinematografele bucureștene. Suntem în iulie 1943. Tânăra viitoare avocată Adriana Georgescu ține o cronică cinematografică la ziarul Universul literar, iar articolele ei deranjează în mod vădit cenzura. Este avertizată, nu se conformează, iar Siguranța intră pe fir.
Aici începe primul episod, deloc lipsit de importanță, dar întru câtva romanțios față de ceea ce va urma după război, al hărțuirii Adrianei Georgescu. Ajunge, ajutată de niște prieteni de nădejde, în primul ei exil la Câmpulung. Ideea unei vizite la Gestapo o înspăimântă. Se deghizează vopsindu-și părul și obține acte false. Asta doar pentru faptul că găsise că „filmele naziste, cu lozincile, cuvintele de ordine, ferocitatea lor rasială, sunt odioase”. Lucru adevărat, de altfel.
Ziua de 23 august 1944 o prinde tot la Câmpulung. Armistițiul reaprinde speranțele, dar nu și în conștiințele celor mai lucizi, care își dau seama că iminenta venire a rușilor nu va aduce nimic bun. Violurile, furturile și barbarismele se țin lanț. Adriana, o tânără femeie foarte frumoasă, pare victima perfectă. Norocul ei este că are prieteni foarte realiști, care evaluează situația cu mult pragmatism.
Revenită la București, după aventura de la Câmpulung, își reia activitatea jurnalistică, însă ca reporter pentru Ministerul de Interne al ziarului Viitorul. Printr-un complex de împrejurări, devine șef de cabinet la Interne, în cadrul guvernului care fusese învestit pe 6 decembrie 1944. Prim-ministru: generalul Rădescu.
Adriana Georgescu își ia rolul în serios și se achită cu brio de sarcini, fără să bănuiască în niciun fel că toate acestea vor avea o influență decisivă asupra propriului ei destin. Lucrurile se succedă cu o viteză incredibilă. Notația din această carte-document este vie, nervoasă, la obiect, lipsită de arabescuri stilistice, directă, în linie narativă diaristică. Faptele sunt prezentate nud, fără înflorituri inutile, ca într-un proces verbal. Doar scurtele tresăriri autoreferențiale ne aduc aminte că avem de-a face cu o lectură a unei cărți scrise pe un alt fel de front.
Cu tancurile rusești pe străzile Capitalei și ca urmare a presiunilor venite din toate părțile, generalul Rădescu este nevoit să demisioneze din funcția de prim-ministru pe 1 martie 1945. Pe 6 martie 1945 – dată emblematică pentru toți cei care au trăit în regimul comunist – este instalat guvernul Petru Groza. Pumnul lui Vîșinski aplicat în biroul regelui Mihai a avut greutatea susținerii Moscovei.
Ce se întâmplă după arestarea Adrianei Georgescu, pe 29 iulie 1945, până în momentul plecării ei din țară, clandestin, trei ani mai tîrziu, este aproape inenarabil. Orice referire la torturi, fizice sau psihice, la condițiile din pușcăria Văcărești, unde a fost încarcerată alături de deținutele de drept comun, la inimaginabilele presiuni din perioada de după a doua arestare și din timpul refugierii, dintr-un loc în altul, după evadare, îmi fac imposibilă menținerea unei cât de cât minime obiectivități. Textul unei recenzii nu poate reda, în opinia mea, atmosfera de teroare a acestor trei ani. Nici măcar cuvintele nu o pot face, cu toate sforțările superlative.
Inimaginabil, inomabil, inenarabil: acesta ar putea fi grupul de trei adjective care ar putea rezuma conținutul paginilor scrise de Adriana Georgescu în părțile a doua, „Subsemnata, declar…”, și a treia, „Niciodată trandafirii nu au fost atât de albaștri”, ale acestei cărți dureros de realiste. E o carte aproape de necitit, insuportabilă, fiindcă este, cel puțin în părțile amintite un pic mai sus, un coșmar continuu. Iată o mostră de la pagina 168:
„Burează. O vreme umedă și întunecată. Mi-e frig. Zgomotul regulat al ploii pe pavaj mă moleșește, nici nu mă mai simt capabilă de disperare. Sunt așezată între doi soldați, în mașina care mă duce la Văcărești.”
Tristețea acestui scurt pasaj este copleșitoare. E strânsă în el toată durerea și disperarea unei femei al cărei destin a fost frânt în două de istorie. Toți cei care am crezut că era greu să stăm pe întuneric în casele noastre sau să nu avem apă caldă pentru duș ar trebui să ne reconsiderăm poziția după o mărturisire de acest gen (pag. 185) :
„Am avut altă criză de apendicită. A doua zi, sunt transportată pe targă în sala de operație. Sala are perdele negre. Aș vrea să fiu lăsată să mor. Mi se leagă picioarele și mâinile. Sunt operată fără anestezie. Probabil că mă zbat, fiindcă două femei vin să mă țină strâns. De ce nu mă lasă să mor?”
Iar asta nu este totul:
„Dentistul închisorii mi-a scos ieri cei doisprezece dinți care se se clătinau. Fără anestezie.” (pag. 187)
Mi-am dorit să pot numi această încercare de cronică „Trei ani de coșmar”. N-am putut s-o fac deoarece mi s-a părut să nu redă decât o mică parte din suferințele Adrianei Georgescu. Dacă veți citi această carte, vă veți da seama de ce. Nu închei însă înainte de a rămâne în siajul citatului de la pagina 187 și de a reda un scurt pasaj din discursul Anei Blandiana, ținut la Librăria Humanitas de la Cișmigiu în timpul lansării acestei cărți cu adevărat cutremurătoare:
„La lansarea cărții, la Paris, la conferința de presă, un ziarist comunist i-a spus: «Nu vi se pare că exagerați? Nu vi se pare că este puțin de prost gust să pozați în victimă?» Și atunci Adriana Georgescu a făcut un gest care pentru orice om, și în special pentru o femeie, trebuie să fi fost ceva dincolo de imaginație. Avea 25 de ani. Și-a scos ambele proteze. În închisoare își pierduse toți dinții. Mai mult nu se putea. Nu mai era nevoie de cuvinte.”
Foto Adriana Georgescu: http://www.memorialsighet.ro/adriana-georgescu/adriana-georgescu-2/
